Etichete

, , , , , , , , , , , , , ,

Crima perfectă a unui „cosmonaut”

Există o cale sigură de-a muri şi de-a nu te mai întoarce niciodată la tine însuţi: aceea de a-l ucide pe Celălalt. De a-ţi transforma zarea într-o serie de clone ale tale. De-a ajunge la un asemenea grad de individuaţie încît să nu-ţi mai poţi ieşi din tine. Să rămîi prins în obscenitatea sinistră a interiorităţii proprii unde raporturile nu se mai manifestă, firesc, între tine şi alţii, ci doar între tine şi tine.  Odată cu realizarea „crimei perfecte” să ajungi să te însingurezi într-un aşa hal, încît în autocraţia ta să nu mai percepi decît lumea identică sie înseşi, prin excluderea oricărui principiu de alteritate. Nu ar fi ca şi cum lumea ar fi murit, ci ca şi cum tu însuţi ai fi murit şi ţi-ai fi ieşit din tine pentru a te privi şi-a te trăi, prin delegaţie, din afară. Şi ai fi ajuns să pluteşti, paradoxal, în vid, perfect izolat de orice contact cu realitatea. Prins în virtualitatea ta, să te multiplici la infinit, pînă la sufocare, asemeni unui cosmonaut damnat să nu se mai poată întoarce pe pămînt. În perfecţiunea asta a ta, de împlinire totală, să îţi trăieşti sfîrşitul cu voluptatea confortului de a şti că nu mai trăieşti pentru nimeni. Pentru că oricum „schimbul” între individualităţi e unul imposibil, chiar dacă sîntem destinaţi unul celuilalt, şi nu unui destin individual. Dar ce să  ne facem cînd, vorba lui Baudrillard „acestă lume reală” este mult prea obscenă, cînd seducţia nu mai este o etapă de construcţie sau cînd preliminariile ei se duc la un mare gol de fiinţă prin imposibilitatea împlinirii? Amăgirea nu mai poate funcţiona şi altericidul nu ţine, în fapt, de noi, pentru că „diavolul, după ce a cumpărat umbra omului, o reciclează”.

Reclame