Etichete
absurd, în căutarea timpului pierdut, caduc, determinare, fiinţă, justificare, moarte, nostalgii, regrete, sens, sine, tînjire, viaţă
Tînjim după acele lucruri şi fiinţe care, odată, ne-au justificat. Ne agăţăm în continuare de ele, chiar atunci cînd simţim şi ştim că le-am pierdut. Cînd nu ne mai motivează, cînd nu ne mai colorează ziua şi nu ne mai oferă rostul. În lipsă de altceva şi în contextul unui gol de fiinţă, singura manieră în care ne mai putem ţine departe de nebunie e persistarea într-un soi de cotidianeitate sterilă, care să ne păstreze în registrul aceloraşi obişnuinţe şi-aceloraşi vecinătăţi. Ca şi cum am încerca, deşi conştient că inutil, o resuscitare exhaustivă a unui cadavru.
Determinarea noastră e oarbă şi se confundă cu încăpăţînarea. Cît de ridicoli sîntem, o percepem prea bine. Cît de falşi şi absurzi în naivitatea noastră forţată! Dar ce să facem? Nici să ne abandonăm în putreziciune, cu inconştienţă, nu ne e confortabil. Ce chin, ce naturaleţe în contradicţiile care ne guvernează clipa, prezentul şi viitorul! Ăsta e adevărul în care trăim. Minciuna ne-ar fi fixarea pe o singură stare. Păcat că sîntem conştienţi de acest lucru, altfel ne închipuim că prea lesne ne-ar fi fost să ne căpătăm un nou sens în caducitatea noastră. Eh, iarăşi mîţa moartă revine aruncată în ograda lucidităţii exacerbate şi nu a neputinţei şi-a precarităţii. Cît de repede de anesteziem în convingerea că nu mai avem în paleta de realităţi elective nici un soi de scăpare decît refugiul în neputinţă! Slăbiciunea ne e blazonul întors, dar pe care-l prezentăm ca scut la orice judecată cu noi înşine: n-avem de-ales, aşa ne încredem. Cu toate astea alegem: lamentaţia, perdaful neconstructiv, depresia, umilinţa, suferinţa, dorul, idealizarea, nevoia disperată. Pentru că ne sînt propii. Pentru că numai ele însele, în excesul şi-n patetismul lor, ne mai definesc. Orologiul nostru individual e setat pe ceasul morţii. Doar că sîntem în deplin contratimp cu viaţa din jurul nostru. Şi asta ne face absurzi şi insuporabili. Şi pentru noi şi pentru ceilalţi, pe care încă îi mai aşteptăm, într-o desuetă credinţă într-un mit al eternei reîntoarceri.
Pe culmile conştientizării 