O viaţă de sconcs

Etichete

alteritate, du-te-n-colo, Gulliver, oameni, pestilenţial, proscrişi, sconcs, singurătate, vino-n-coace

Sconcsul nu ştie de ce lumea îi fuge din cale cînd îl întîlneşte. El nu e conştient de substanţa pestilenţială pe care ceilalţi o asociază cu el, chiar şi atunci cînd nici măcar nu vrea să se apere. Habar n-are ce stigmat i-a fost implantat a priori în glande. Nu ştie de ce se face loc în jurul lui atunci cînd trece, de ce este tratat cu o condescendenţă atît de asemănătoare dispreţului. Oricît s-ar îngriji, oricît de frumos colorată i-ar fi blana, sconcsul nu-l va avea niciodată pe „vino-n-coace”, ci doar pe „du-te-n-colo”. Îşi va consuma durata inconştient de anatema sub care trăieşte, într-o acceptată izolare.

Printre indivizi, există şi tipologia omului-sconcs. Nu mă refer aici, în sensul propriu, la acei oameni care nu au o relaţie prea strînsă cu apa şi săpunul, ci la aceia care nu au o relaţie prea strînsă cu semenii lor. Care, orice-ar face nu atrag decît priviri răutăcioase, ură, dispreţ, invidie şi care sînt rebutaţi din cercurile sociale fără o justificare întemeiată şi viabilă. Oameni „curaţi la trup, curaţi la suflet” care nu-şi primesc un loc confortabil printre cei ca ei din cauza unor particularităţi mai mult sau mai puţin distinctive (fizice sau nu), care îi fac diferiţi. Masele îi izolează, exilîndu-i din cadrul unei anume „comunităţi”.

Degeaba se dau de ceasul morţii oamenii-sconcşi să se facă iubiţi, să se remarce prin străduinţe, asta nu va face decît să-i înstrăineze şi mai mult de cei care, după cum se pare fac parte din aceeaşi specie cu ei. Aceşti proscrişi nu-şi dau seama de ce li se întîmplă ce li se întîmplă. Nu ştiu să ajungă pînă la izvorul lui „du-te-n-colo” pentru a cauteriza sursa neajunsului ce le-a fost dat. Se cramponează de pomană de „bafta” celor cu „vino-n-coace” ce nu-şi merită vecinătăţile şi care au totul fără nici un efort, spre deosebire de ei, care au dat totul pentru a nu avea nimic. Îşi deplîng tara ce le-a fost destinată pînă ce înţeleg că locul lor le este nu în cerc, ci în afara lui. Nu vor fi vreodată circumscrişi, ci doar exînscrişi, pe baza regulilor nescrise ale unei geometrii injuste care i-a proporţionat prost pentru lumea asta. Ca nişte Gulliveri în căutare de ţară şi de alteritate, iau mereu direcţia greşită: încercînd să se apropie, de fapt se depărtează. Nu ajung niciodată la un confort cu spaţiul care-i include şi cu cei din preajmă, pentru că îşi ispăşesc exhaustiv un dat incomod şi constitutiv. Operaţiile estetice şi excesele nu-i fac mai puţini pestilenţiali din punct de vedere social. Parfumul lor nu atrage, ci respinge. Uneori chiar pe ei, de ei înşişi. Atunci, însăşi imaginea din oglindă le va apărea diform şi se vor încadra numai de desişuri care să-i acopere. Inutil, pentru că oricum ceilalţi îi vor remarca. Pentru a le reaminti că nu sînt bineveniţi nicăieri.