Un om „educat”

Un om educat e un om sfîrşit fără a se fi început. E acel om care nu va ieşi din „cuvîntul” şi de sub drobul de sare sub care a fost crescut. Care se va supune fără să crîcnească, fără să se revolte, fără să se caute, fără să se piardă pentru a se găsi pe urmă. Şi care, în cazul unui eşec, se va întoarce după o bucată de drum irosit sau nu, la stăpînii care l-au aruncat în existenţă pentru a fi o clonă a lor. E omul fără individualitate care subscrie, neputincios, normelor sub care a fost conceput. Care nu are îndrăzneala de a contesta sistemul care l-a creat şi l-a obligat să fie într-un anumit fel. Căruia îi e frică să fie, pentru că nu a trecut prin fazele căutării şi rătăcirii ale fiecărei etape. E copil matur, e adultul copil, veşnicul inadaptat, eternul chinuit de ceilalţi şi de propria fiinţare. E în acelaşi timp şi omul fără refugiu, pentru că, deh!, prin educaţie, nu i s-a îngăduit să aibă cocioba lui. E „micul prinţ” care vrea să fie cerşetor, care s-a săturat de viaţa la „conac”. Care vrea să crească singur şi nu cu vitamine îndesate pe gît. Care vrea să găsească el vremea pentru a-şi trăi întîmplările, pentru a-şi alege sau rebuta vecinătăţile. Care nu vrea să fie din porţelan, ci de fier. Care nu-şi doreşte să fie cel mai mîndru ci, cel mai iubit. Nici cel mai rafinat ci, cel mai apreciat. Nici cel mai intransigent cu toţi ceilalţi ci, cel mai corect cu sine însuşi.

Un om educat e un om căruia viaţa i-a refuzat propria devenire. Care nu a putut alege. Care a fugit mereu de el şi de cei din preajma-i fără a se putea opri nicăieri. Care a dat mereu prin gropi pentru că haina educaţiei l-a strîns mereu prea tare pentru a putea respira liber. Care a „furat” mereu clipele în care a încercat din răsputeri să fie fericit. Care s-a sfărîmat şi s-a recompus de cîte ori a fost nevoie. Care a încercat să fie şi la înălţimea etichetei şi la exigenţa propriilor comandamente şi deziderate. Dar care s-a terfelit în mod consecvent şi repetat. Care s-a prostituat în disperare, doar doar ar trăi orgasmul îngăduit omului simplu. Doar că el n-a apucat să simtă niciodată nimic mai cald şi mai autentic decît răceala „imperială” a marmurei.

Un om educat e un om care s-a născut pentru a se irosi. Pentru a face voia tuturor şi niciodată pe cea a inimii şi-a gîndului său. Care n-a avut voie să-şi verse amarul în public, să răspundă celorlalţi cu aceeaşi monedă. Care mereu a întors, fără a trebui, şi celălalt obraz. Care s-a umilitit cînd ar fi vrut să sară la beregată şi care a ridicat fruntea cînd ar fi simţit  să se aşeze spăşit în genunchi. Care nu are cum să aibă decît o reprezentare livrescă a libertăţii. Care îi invidiază pe cei care au mai puţin ca el, pentru că aceia trăiesc în necondiţionare şi nu într-un turn de fildeş. Căruia acoperişul de deasupra capului  îi ocultează zarea şi cerul. Care ar vrea s-o ia la fugă în picoarele goale şi fără mască pentru a simţi aerul cum îi biciuieşte pielea. Care ar vrea să poată fi sincer în fiece clipă, fără a se teme de închiderea pentru îndrăzneala lui deocheată în temniţa prohibiţiilor.

Un om educat e un om care tace. Care nu urlă, care nu înjură, care nu plînge. Care nu se taie cu lama. Care nu se dedă viciilor şi apucăturilor „golăneşti”. Pentru că nu se cuvine. El se va deda doar urii interiorizate şi arzătoare care-i va cangrena ca un cancer toate ţesuturile vitalităţii. Va înnebuni cu seninătate, cu graţie şi cu „demnitate”. Va muri virgin. Neatins de nici o împlinire şi străin de orice bucurie a cuceririi unei redute pe cont propriu. Va fi omul căruia i se va ridica statuie în memoriile celorlalţi. Statuie pentru nefiinţă.

Later edit: Mai mult sau mai puţin, despre acelaşi soi de neajunsuri ale „educaţiei”, aici.