Etichete

, , , , , , ,

Momentele în care toţi pleacă şi doar tu rămîi. Prins în acelaşi loc, în tine, în încleştarea ta cu tine, între cei patru pereţi ai minţii. Singur, claustrofob, anxios. Simţind cum cresc în tine spaimele, cum caii verzi se măresc şi vin în tropot înspre tine. Te calcă în picioare iar tu îţi acoperi ochii încercînd să-i alungi. Undeva, în afară, oameni petrec şi se petrec, impregnaţi de-un spirit steril de sărbătoare, aşa cum tu eşti plin de neajuns, îngreţoşat. Abulic şi afazic priveşti în gol şi simţi neantul ca pe o burtă de peşte. Doar fantomele alterităţii ce te mai salvează de înecul în lichidul amniotic în care te găseşti în urma unei retrogresiuni involuntare. Ce sens mai pot avea soarele, înflorirea, vinul, veselia cînd iluziile tale s-au volatilizat în ceaţa de peste lumea sufletului tău, cînd speranţele s-au prefăcut în cenuşă, cînd gîndul bun s-a prefăcut într-o ură care se revarsă asupra lumii? Ce sens ai tu cînd ceilalţi din jurul tău, care te amăgeau cu prezenţa lor, au plecat spre realităţile lor şi doar tu ai rămas în acelaşi loc, inert, fără a avea drumuri de parcurs sau uşi de deschis? Ţie, care nu ţi se mai oferă nimic şi, chiar dacă ţi s-ar oferi, n-ai mai putea primi. Tot ce-a fost de rebutat ai rebutat, toţi care te-ar fi putut rebuta te-au rebutat. Ceilalţi se duc în rostul lor, mai fals sau mai adevărat, doar tu rămîi nostalgic, privind spre ceea ce n-are să mai fie. Agăţat de-un „a fost”, fără perspective pentru „a fi”, aştepţi să tacă muzica. Eşti isteric, mut în disperarea ta, dement în interioritatea ta. Turma de cai verzi s-a transformat într-o hoardă de nebuni care se izbesc de gratii. Toţi au plecat. Tu continui să rămîi, deşi n-ai fost niciodată unde eşti.

Reclame