Etichete

, , , , ,

În acest moment nu cred în absolut nimic şi nu am nici o speranţă. Îmi par lipsite de sens toate expresiile şi realităţile care dau farmec vieţii. Nu am sentimentul trecutului, nici al viitorului iar prezentul îmi pare o otravă. Nu ştiu dacă sînt disperat, căci lipsa oricărei speranţe poate fi şi altceva decît disperare. Nu m-ar putea supăra nici un fel de calificativ deoarece nu mai am nimic de pierdut. Cum am pierdut totul! Şi cînd mă gîndesc că acum se deschid flori şi cîntă paseri! Cît de departe sînt toate! (E. Cioran, Pe culmile disperării)

Ce să te faci cu tine cînd singurul lucru din viaţa ta e răul? Răul fără început şi fără sfîrşit, răul total în care s-au înecat toate corăbiile umanităţii, s-au ars toate speranţele lumii, au încremenit toate neputinţele sinelui? Răul care nu îşi mai are corespondentul dual, răul care a expandat asupra jumătăţii lui dihotomice, a înghiţit-o, a aglutinat-o. Răul care e ghilotina ta şi lumea tututor. Răul care e plinătatea de el însuşi a sinelui care se pipăie într-o mie de oglinzi pe care le priveşte din iureşul vieţii şi în care nu se mai vede nici ca pe-o schiţă, nici ca pe-o caricatură. 

Răul l-a devorat pe cel care a vrut pentru el binele suprem, s-a numit rege în lumea lui şi s-a înscăunat pe tronul ideilor absolute. L-a păcălit rîzîndu-i hidos în faţă. Răul a instaurat dictatura agoniei ca formă ilegitimă de autoguvernare a autocratului în ţara în care el a rămas singur pe neaşteptate, obligat fiind de propria lege să-şi fie deopotrivă stăpîn şi supus. Răul a demonstrat că absolutul înseamnă să n-ai cui să mai dai samă. Să nu mai existe instanţe  de judecată  în care să te mai poţi încredere, suflete în faţa cărora să te mai poţi spovedi. Răul ca exil în rău. Răului ca rău al răului. Răul de atunci cînd limitele nu s-au împins ci s-au aruncat în aer şi te-au lăsat să te cramponezi de propriul gol. Cînd regele s-a îmbrăcat cu hainele măscăriciului şi a început să se maimuţărească ca să se convingă că încă mai există.

De pe culmile răului, singura perspectivă este neantul. Hăul infinit în care nici căderea nu are un final. Izbitura izbăvitoare e doar o utopie. De pe culmile răului nu te poţi sinucide, pentru că nu mai ai în ce cădea. Cum să cazi din gol în gol? Unde ai mai putea ajunge? Ce e mai departe de neant şi dincolo de el? Ce e dincolo de sinele care nu mai are nimic? Care n-a avut niciodată nimic şi care, încercînd să se construiască a distrus tot şi s-a distrus de tot? La ce bun tot răul cînd nu suflă cu flăcări, cînd nu aruncă fulgere pe nări, cînd nu trimite potopul să purifice lumea din rădăcini?

Răul e atunci cînd totul e inutil. Cînd îţi dai seama că totul a fost inutil. Zîmbetul, plînsul, fericirea, efortul, eşecul. Cînd n-ai cui să mai reproşezi nimic, nici altora, nici ţie. Cînd nu mai urăşti. Cînd nu mai iubeşti. Cînd nu ai cui să-i mai declari război. Cînd n-ai împotriva cui să stîrneşti o revoluţie. Cînd nu mai vrei răzbunare, cînd nu mai ai nimic de demonstrat, nimic de contestat. Nici măcar pe tine însuţi. Cînd nu mai simţi – nici soare, nici ploi de săbii. Cînd totul s-a terminat, dar totul încă are să continue şi tu odată cu totul. Ca şi cum tu şi cu lumea aţi fi gemeni. Ca şi cum demiurgul cel rău a sortit viaţa ca pe-o boală de a lăsa individul şi viaţa lipiţi între ei, ca nişte siamezi care trebuie să se suporte clipă de clipă. Vei trăi infinit şi răul îţi va fi univers, orizont şi singură certitudine. Răul îţi va fi totul şi nimic, începutul şi sfîrşitul, trecutul, prezentul şi viitorul. Fără sincope şi fără fantomele binelui prin preajmă. Răul gol şi limpede, fără antinom.

Reclame