Etichete

, , , , , , ,

„Dacă minciuna mă servea, cu atît mai bine; (…) Dar, deşi mi-e greu, poate chiar imposibil să explic asta, n-aveam sentimentul că joc o farsă. Trăiam pe două planuri, ca bătrînii care nu mai erau siguri de trecutul lor ce-l lăsaseră la arhivă ca pe un obiect şi nu mai deosebeau bine adevărul de minciună. Şi la mine minciuna se hrănea din acelaşi sînge ca adevărul, devenise o formă de realitate (…) Eram gata să schimb o minciună cu o alta, aşa cum schimbasem adevărul dragostei cu minciuna”. (O. Paler, Un om norocos)

Cînd adevărul inimii e prea dureros şi strigă prea tare în fiinţa celui care îl deţine, de cele mai multe ori îşi întîlneşte moartea într-o minciună ilegitim autofabricată. Cînd sufletul e în pragul prăbuşirii sau e înecat într-o suferinţă copleşitoare, mintea îşi arogă dreptul de a prelua controlul asupra întregii fiinţe. Altfel spus, pentru muşcătura unui „şarpe veninos” victima îşi caută, năucă, de una singură, leacul. Aşa că, deschide ad-hoc o linie de producţie de pseudo-adevăruri, leacuri aparent miraculoase pentru tratarea intoxicării cu sine. Aceste minciuni deghizate în straie cameleonice iau ochii individului de la realitatea interioară generatoare de tribulaţii prea intense şi îi oferă noi miraje. Acestea din urmă funcţionează momentan ca nişte viabile şi justificate oportunităţi de ieşire din criză. Cînd repetate de individ sieşi, tot timpul, în singurătate precum şi în prezenţa altora, minciunile se transformă într-un soi de scut prin care el se apără de sine însuşi. „Procedeul” se numeşte bravadă. Bravada e în momentele de criză un exces sănătos. La fel cum fuga e pe moment soluţia salvatoare cînd asumarea e prea degradantă sau prea sfîşietoare, coborînd fiinţa iremediabil în propriul infern.

Minciunile individului destinate sieşi sînt perfect sincere. Prin raportarea la exterior îşi află şi îşi demonstrează facil legitimitatea. Pot fi susţinute cu argumente raţionale, într-un discurs ce se prezintă fără de cusur în structura sa închegată. Ceea ce nu se ia deloc în seamă însă este adevărul inimii de dincolo de crizele cu umflări de aorte şi blocări de vene cave. Minciuna cea frumos costumată în straiele raţionalităţii aride se preia ca adevăr în detrimentul alegerii prea dureroase, conştiente de sine şi conforme cu realitatea dinlăuntru. Delirînd, individul în cauză crede că alege demn. Crede că, de fapt, alege adevărul pe care emoţia i-l ocultează.

Deşi aparent nedemnă şi catalizator pentru o moarte sigură, asumarea adevărului interior e, paradoxal, singura formă sinceră de demnitate.  Una pe care eul trebuie să şi-o asume ca o înfrîngere bucuroasă în războiul iluziilor cu materialitatea lor nesatisfăctoare şi injustă. Împăcarea cu sine să nu vină prin rebutare, ci prin reconfigurarea reţelei de trăiri lăuntrice. Leacul să-i fie acelaşi venin care l-a intoxicat.

Reclame