Etichete

, , ,

„Sîntem toţi atît de închişi unul altuia! Şi dacă am fi atît de deschişi încît să primim totul de la celălalt sau să-i citim în suflet pînă în adîncuri, cu cît i-am lumina destinul?” (E. Cioran, Pe culmile disperării)

Prea multă neîncredere în tine şi prea mult credit naiv conferit altora te transformă dintr-un om cu individualitate într-un om-păpuşă. O păpuşă din cîrpă pe care ceilalţi o manevrează şi o supun după bunul plac. Tras din toate părţile în virtutea intereselor şi egoismelor celor care se cred suficient de deştepţi pentru ei înşişi şi mult mai înţelepţi decît tine, sfîrşeşti  un om cu multiple fracturi interioare. A da ascultare tuturor vocilor, mai puţin a celei care ţipă în tine, înseamnă a face întindere la muşchiul sufletului, entorsă la inimă şi ulcer la creier. Astfel torturat, te transformi într-o rană vie care sîngerează ca la sare la orice suflu de vorbă a unui om cocoţat pe piedestalul pertinenţei în chip abuziv. În excesul tău de culpabilizare şi dintr-un execes şi mai mare de bagatelizare nici nu-ţi pui problema contestării comandamentelor care ţi se trîntesc între ochi sau ţi se strecoară, insidios, pe sub piele. Nu ridici sprînceana şi nu cabrezi biciul gîndului pentru a spulbera închipuirea de legitimitate a falşilor „prieteni”. Te apleci în faţa dreptăţii celui care strigă mai tare şi care te face să te simţi fraier. Îi acorzi dreptatea fără a sta o bucată necesară de vreme cu capul între urechi pe piatra de hotar a gîndului tău. Te livrezi dorinţelor celorlaţi încercînd să-i împaci pe toţi. Tu nu contezi cu „ale tale” aberaţii şi-ţi pui pumnul în gură, palmele peste ochi, înfigîndu-ţi harponul sacrificiului în inimă. În „oferirea” ta năucă te împrăştii ca un puzzle în tot soiul de unghere pestilenţiale şi întunecoase, spaţii ale umanităţii boite cu fard translucid. Îţi pierzi centrul de gravitaţie şi raţiunea de a fi. După ce te-ai negat, te-ai metamorfozat ideatic, te-ai prostituat ideologic şi te-ai contorsionat sufleteşte în toate manierele posibile, reîntoarcerea la acel sine autentic de odată este cvasi-imposibilă. Eşti o prăpastie şi o culme în acelaşi timp. Tînjeşti ca dintr-o direcţie să fii tras mai tare ca din toate celelalte, ca să te poţi rupe de ceilalţi şi de tine definitiv. Ca aşa ciung, ciunţit fiinţial, să te încredinţezi că nu vei mai putea opune rezistenţă inutilă vreodată. Mai uşor decît aerul, deşi împietrit, te laşi purtat de val unde-o fi, oriunde, oricum. Falsele alterităţi ţi-au injectat otrava prin tentaculele în care rezida veninul capitulării şi te-au supus. Abandonîndu-te, îndepărtat de tine însuţi, pînă la sfîrşitul vieţii, te vei transforma dintr-o păpuşă de cîrpă, într-o păpuşă de lemn.

***

Dacă falsa alteritate distruge şi neantizează, adevărata alteritate poate oare să îmbogăţească, să înflorească identitatea celuilalt? Poate vreun om să-şi iasă din sine, depăşindu-şi condiţia egoistă şi reflexele manipulante pentru a-i oferi celuilalt, prin alăturare, plenitudinea libertăţii şi nu limitaţia constrîngerilor derizorii? Se poate ca cel mai puternic să-l transforme pe celălalt într-un om cu forţă şi încredere interioare şi nu într-o păpuşă? Să nu-l folosească, ci pur şi simplu să-l iubească indeajuns de mult încît să nu-i ceară niciodată să fie altcineva şi altcumva decît este? Doar să-i fie alături, pe băncuţa de lemn din mijlocul sufletului. Cînd este strigat şi întotdeauna.

Reclame