Etichete

, , , , , , ,

„Am ajuns pînă acolo că m-a apucat o mare deznădejde de toată munca pe care am făcut-o sub soare. Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui, cu care se trudeşte sub soare?” (Ecleziastul, 2, 21-22)

Atunci cînd ţi se dezvăluie ca neajuns şi ca irosire, străduinţa susţinută şi aducătoare de neant e argumentul de netăgăduit pentru renunţare. Momentul în care îţi spui „a fost degeaba”, e clipa cînd folosul muncii de-o etapă este aruncat în aer în virtutea negării, iar anima supliciului este redusă la tăcere prin sugrumare. Ca şi cum nimic n-ar fi fost vreodată.

Copleşit de neputinţă, umilit în forul cel mai public şi rănit în cele mai intime convingeri şi aşteptări, eşti în situaţia de a-ţi căuta cînd scuze, cînd a te pune sub capete de acuzare. Dintr-o trebuinţă asumată îţi invenetezi argumente de ieşire prin luarea unei decizii improprii şi ilegitime, cu implicaţiile ei copleşitoare şi gustul său de otravă. De obicei, această trebuinţă coincide cu retragerea din peisajul existenţial considerat pînă la clipa declanşării crizei ca definitoriu şi necesar. Procesul de rebutare e spălarea pe mîini de un sine pe care l-ai fi preferat altfel, e spălarea creierului de ceilalţi – prea dragi sau prea indiferenţi –, e salvarea memoriei esenţiale prin aruncarea în derizoriu. E o falsă ieşire dintr-o situaţie fără ieşire. Şi totuşi, altă opţiune „nu există”. Sondînd culmi şi căţărîndu-te pe pereţii tuturor prăpăstiilor îţi dai seama că trebuie să-ţi asumi crima şi ipostaza de criminal: să îţi ucizi rostul de pînă atunci şi să te obişnuieşti cu sentimentul de culpabilitate din tine, care derivă din pierdere. Repetîndu-ţi că e singura şi cea mai bună soluţie, te îmbălsămezi cu un confort care seamănă cu dormitul pe un pat de spini. Îţi spui că e mai moale decît statul pe ţepuşe. Bocetul tău la îngropăciunea unui vis e Noua Amăgire. Amăgirea c-ai procedat just şi moral, în lipsă de alte posibilităţi.

Dincolo de înverşunarea ta aşa-zis asumată în termeni de consecinţe decizionale, se află adevărul chricit într-o altă posibilă soluţie. Un adevăr incomod şi degradant. Vrînd ca sub soarele tău să se creeze curcubee, cauţi diamantul cel prea rar şi nedestinat ţie, cînd ar trebui să ştii să te bucuri de strălucirea bucăţii de sticle ordinare într-o băltoacă noroioasă. Şi asta să fie nebunia ta, conformă cu dreapta cîrmuire a inimii: de a-ţi căuta rostul şi dedicaţia în a face din nimic o sursă de strălucire.

„ Am hotărât în inima mea să-mi înveselesc trupul cu vin, în timp ce inima mă va cârmui cu înţelepciune, şi să stărui astfel în nebunie, până voi vedea ce este bine să facă fiii oamenilor sub ceruri, în tot timpul vieţii lor”.  (Ecleziastul, 2, 3)

Reclame