Etichete
impunere, oameni mari, oameni mici, respect, slăbiciune, temere, tăcere, umilinţă
Sînt cei care te fac să-ţi scoţi pălăria. Să-ţi cobori fruntea. Să-ţi înclini capul. Să-ţi gheboşeşti statura. Sînt cei în faţa cărora reverenţa trebuie să fie tăcerea. Discursul să fie elogiul tip. Ezitant. Mediocru. Bîlbîit. Sînt cei care te vor în genunchi. Umil. Temător. Sînt cei care te vor slab şi te vor jos pentru ca astfel să-şi confirme în fiecare clipă statura. Sînt oamenii puternici pe seama slăbiciunii celorlaţi. Miza lor este lipsa ta de îndrăzneală, bunul simţ, modestia. Respectul îl invocă izbindu-ţi cu privirea în suflet, palma în masă şi pumnul în gură. Lungul lor şir de injurii injuste şi pseudo-argumentate te striveşte ca pe un vierme, te biciuieşte ca pe un nimeni. Cedezi. De obicei din prima. Ai şi scuza, în buzunarul stîng de la piept, şi în sertarul din partea dreaptă a creierului: e un „om mare”. Ce şansă să fii în preajma unui om mare! Să fii eventual unul dintre aleşi, dintre supuşi. Eşti „omul lui” şi te grăbeşti să-l serveşti încă de dinainte să-ţi comande. Promiţi să nu-l contrazici niciodată, iar orice propoziţie prin care îi răspunzi să înceapă întotdeauna cu „da”. Cuvîntul „nu” e imposibil de digerat de un „om mare”. Ţi-a spus el asta? Nu, dar ştii tu, omul mic, învăţat din faşă cu umilinţa: să fii şters, să stai în banca ta, să nu ieşi nicicum în evidenţă. Tu nu poţi fi mai mult. Alţii da. Şi sînt. De aceea ţi s-a recomandat de timpuriu să nu te pui în gură, să nu ridici tonul, să-ţi îneci curajul şi raţiunea în plînsul din pivniţa sufletului. Ei sînt îndreptăţiţi. Au privilegiul de a arunca diletant cu apoftegme şi cu ordine printr-o orînduire pe care tu nu-ţi pui problema s-o conteşti. Ţi-ai pus măcar problema? Cînd în mintea ta rebelă se insinuează negarea îţi aplici tratamentul punitiv al „cuminţirii”. Absolut necesare şi mai mult decît imperative. Ai greşit? Cuvintele ţi-au scăpat din gîtlejul afon şi diletant fără voie şi ca o ripostă firească şi perfect justificabilă obiectiv? Îţi pare rău. Ai comis o crimă. Înnebuneşti. Ai coşmaruri. Faci febră. Delirezi. Derapezi în regiunea demenţei. E vina ta şi numai vina ta. Nu mai poţi să dormi. Ai început să te droghezi. Urmează să te sinucizi, dar eşti prea slab s-o faci. Tergiversezi. Devii propriul tău tartor. Îţi scoţi pălăria mereu. De ceva vreme mergi numai cu fruntea plecată. Capul nu-l ridici spre nici o năzuinţă. Spatele tău încovoiat nu mai are cum a cunoaşte posibilitate de îndreptare. Structura ta existenţială s-a calcifiat prematur: ai ales să fii un om mic.