Jurnalismul de boschet

Etichete

boschetari, boschetărie, jurnalism, jurnalişti, parazitism, profesie

Văzuţi prin ochii celorlaţi, jurnaliştii sînt întocmai unor boschetari.

Pentru că n-au casă. Zi de zi, în mod mecanic iau la picior trotuarele, indiferent de mocirle şi de vicisitudini. Pînă în zori de ziuă ajung claustraţi într-o redacţie insalubră şi pestilenţială, prăbuşiţi de sictir asupra unei tastaturi. 

Pentru că n-au masă. Mănîncă prin străini şi de la străini, fără a face prea multe nazuri. Înghit ceea ce li se dă şi scuipă mai departe ceea ce li se serveşte. Dacă li se dă şi pe tavă, mai că sînt gata să zică „bodaproste”.

Pentru că ei „nu sînt nimic” şi sînt „de nimic”. Nu au o profesie umbrelă care să-i strîngă prin vocaţie şi competenţe în jurul unui nucleu pragmato-intelectual. Nu au nici hedonismul şi „je m’en fichismul” artistului, nici precizia inginerului, nici inteligenţa artificială a informaticianului, nici profunzimea filozofului, nici idealismul filologului, nici cunoaşterea chimistului. Se situează într-o zonă pseudo profesională caracterizată de datul cu părerea, de potrivitul informaţiilor ca nuca în perete, de zona compromiterii fără jenă, scuză sau remuşcare a celor pe care îi „exploatează”. Mai mult de-atît, iau în derîdere ceea ce alţii „chiar fac”.

Pentru că trăiesc din cerşit, pe spinarea altora. Stau pe la uşi cu mîna întinsă sau dau buzna „mîrlăneşte” unde nu sînt nici doriţi, nici aşteptaţi şi niciodată bine primiţi. Mereu cu urechile ciulite ca nişte iepuri de cîmp, adulmecă asemenea unor cîini de vînătoare „prada” pe care se simt obligaţi să o atace. Să o ia între colţi şi s-o sfîşie. Sau să insinueze ca un vierme pe sub pielea celui pe care doresc să-l paraziteze, secătuindu-l de energie, obligîndu-l să îşi predea „armele”.

Pentru că atunci cînd nu au, fură. Dacă nu au despre ce scrie, atunci îşi invenetează subiectele, le trag de păr sau pur şi simplu le fură din altă parte. De la alţii din tagmă sau din geanta lăsată deschisă pe scaunul de lîngă ei. Nu respectă zona intimităţii sau doleanţele celorlalţi. Scopul lor scuză mijloacele. De fiecare dată.

„Ceilalţi” nu înţeleg. Nu văd. Frumuseţea meseriei. Nici n-ar avea cum, cînd nici cei care o practică n-au mai văzut-o de mult sau poate că n-au văzut-o niciodată.

Cum să-ţi fii păcălici

Etichete

autoconvingere, „imperativ categoric”, contra-eu, demers, eu, falsificare

Pînă unde poate merge autoconvingerea? Pînă la ce adîncime poate deconstrui fiinţa? Cît de insidios poate pătrunde în anima fiecărui sentiment, în necesarul oricărui demers? Cît de mult poate mutila sinele? După autoconvingere, nu se transformă cumva eul în contra eu?

Autoconvingerea e anularea conştientă, e cenzura asumată ca trebuinţă, ca „imperativ categoric” prin care, încercînd salvarea dintr-un atare context, un individ îşi semnează condamnarea. Condamnarea la minciună perpetuă faţă de sine însuşi. Prin obişnuirea individului cu ea, minciuna devine „noul adevăr” şi impune un nou set de norme. Un fals set de norme. Adaptîndu-se la noua sa realitate închipuită din perspectiva necesităţii, eul se perverteşte ineluctabil: iubirea devine ură, nevoia devine indiferenţă ori rebutare artificială, frumosul devine urît. Sau invers. Noul adevăr e, la rîndul lui, şi el, temporar. Un altul îl înlocuieşte rapid la întîmpinarea primei piedici, la proxima întîlnire cu propria neputinţă ori dezamăgire. Individul devine propriul său păcălici în înscenarea pe care şi-o joacă şi şi-o susţine cu obstinaţie. Sinceritatea sinelui faţă de sine e deteriorată programatic şi conştient pentru un „aşa e bine de făcut” pe care omul şi-l închipuie ca obligativitate într-un atare moment. Mereu altul, invidvidul se îndepărtează de un eu pe care de-abia şi-l mai poate aduce aminte. Dacă n-ar fi golul din suflet se poate că şi-ar spune că „eu” n-a existat nicicînd şi nici n-ar fi trebuit să existe.