Etichete

, , , , , , , , ,

Încercînd să eludăm acele elemente care ne fac rău, rănindu-ne în anima aşteptărilor, ajungem la sincopă afectivă, la neputinţă sufletească. Impunîndu-ne o răceală raţional justificabilă  faţă de anumite contexte, faţă de anumiţi oameni şi în anumite clipe, ne transformăm în nişte monştri de gheaţă, care şi-au pus iluziile la criogenat. Înrăiţi în falsa convingere că putem să ne impunem să nu simţim ceva anume, ne îndepărtăm de un rost esenţial al existenţei care se justifică numai pe filieră  emoţională.  Atunci, „maturitatea” de a alege să „nu pui la suflet” e însăşi negaţia sinelui în raport cu el însuşi, fuga faţă de asumarea unui supliciu care e perfect legitimat şi trebuie asumat în ordine constructiv-fiinţială. Orice „ar putea fi” îşi pierde atunci posibilitatea de a mai exista, din anxietate şi din neasumare. Negînd că îţi pasă, îmbălsămînd durerea în consolări precare şi mumificînd-o în uitare devii cu premeditare propriul criminal.

Optăm mai cu seamă pentru irosirea în contexte pragmatice decît pentru arderea în conjuncturi vii, în care trebuie să depunem mărturie în faţa noastră înşine cu un maximum de sinceritate. Ne ascundem prin mecanisme futile şi evadăm prin portiţe inventate în lumi în care să ne ocupăm timpul, dar nu şi durata. Sufletul îl lăsăm în uşă, spunîndu-i „nu se poate”. Afectele care s-au diluat nu le rebutăm în totalitate, le abandonăm, lăsîndu-le într-un soi de stand by. Ne minţim voluntar şi conştient, invocînd o morală exterioară care ne eliberează de culpabilitatea de a trişa şi de a măslui propriul adevăr. Acest soi de perversitate maximă, această trucare a identităţii noastre sufleteşti ne face mai goi şi mai laşi. Şi ne semnează, fără posibilitate de revocare, condamnarea la nefericire pe viaţă.

Reclame