Economia timpurie
De prea mică am avut intuiţia (pe atunci neconştientizată) a sacrificiului şi a travaliului, ca o condiţie sine-qua-non a fericirii momentane, punctuale, volatile, dar necesare în ordinea firii. Ştiam că dacă îmi doresc să mă bucur trebuie să mă autosupun, semi-conştient unor pedepse, unor urîciuni ori unor privaţiuni. Dacă nu era contextul să-mi furnizeze aceste oportunităţi, mi le cream singură, prin cenzură. Aşa că, prematur am înţeles că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat trebuie să plăteşti, cu vîrf şi îndesat, cu perseverenţă şi cu temeritate. Fiind prea mică, preţul nu mi se părea niciodată prea mare pentru nici o bucurie. Pe urmă inflaţia a făcut ca în sistemul meu fiinţial să se insinueze gîndirea de tip contabilo-economic: „Merită această mică bucurie acest mare preţ?” Apoi, am devenit zgîrcită şi avară. Nu mai vroiam să plătesc nimic şi pentru nimic. Şi mai apoi, am devenit masochistă. Masochistă şi comodă, laşă în acelaşi timp. Chiar mă privam conştient şi sistematic, nu de orice bucurie măruntă, ci de orice posibilitate a ei. Cum anume? Nemaifăcînd nimic în sens constructiv. Nefericirea mea provenea din non-asumare, din sincopă şi încremenire existenţială în non-fiinţă. N-aveam esenţă şi trebuia ca pentru procurarea ei să fac un pact pe care îl amînam.
Crimele de pe urmă
M-au salvat însă de amînările şi neputinţele mele bucuriile cognitive care au purtat şi continuă să poarte nume de oameni. Oameni care m-au făcut să-mi înfrîng teama da a mă supune supliciului activ de „a face”. „A face ceva în sensul” era „a face ceva de dragul cuiva”. Apoi am mai crescut şi am început să mă emancipez, ştiind unde să mă caut şi cum să-mi gestionez resursele financiare, în jurul verbelor „a trebui” şi „a vrea”. Demonstrativ, să îmi arăt mie însămi că dacă vreau, pot. Niciodată nu am putut cît am vrut, dar am reuşit să-mi deschid uşi şi să-mi transgresez bariere grele de fier şi să mă smulg din chingile neputinţei. Aşa am descoperit jubilaţia de pe urmă, cînd cunoaşterea îmi scutură o petală galbenă în palme şi-mi aduce vîntul izbăvitor să mă poarte spre a găsi mai multe esenţe şi a-mi crea Parfumul. Cum protagonistul din filmul cu acelaşi nume nu avea parfum, aşa m-am simţit şi eu dintotdeauna, lipsită de temei cognitiv, dar cu nări deschise şi papile olfactive sensibile care tremură la atingerea oricărei miresme a lui „a şti”, care mi-ar putea cauza delirul simţurilor şi extazul minţii, întru „a fi”. Pentru a şti, omor. Omor iubiri şi dorinţe virgine, fac avorturi de gînduri şi de sentimente. Doar să îmi găsesc parfumul ameţitor al balonului de săpun cognitiv, cu circumvoluţiunile lui în ROGVAIV, ce nu l-am avut nicicînd dar l-am mirosit la alţii, în întrupări diverse, de la cele mai inocente idei pînă la cele mai pervertite. Oare m-ar ajuta să sacrific alterităţi?
Pe culmile conştientizării 