Etichete

, , , , , , , , , ,

E de netăgăduit că fiinţa noastră morală se construieşte nu pe virtute, ci pe remuşcare. Sentimentul de culpabilitate se naşte doar în dreptul gropii căscate intempestiv în faţa noastră sau prin întîlnirea privirii cu zidul infinit după încălcarea „legii”. Disperarea în faţa actului comis de sine împotriva propriei individualităţi se traduce în termeni de delir existenţial, de imposibilitate de reaşezare în ordinea anterioară proprie şi de o prezentă pierdere în ne-ordinea „noului”, a vertijului, a  haosului generat de crima prin care ţi-ai deconstruit edificiul habitual-ideologic. Acea „groapă” căscată este în fapt distanţa dintre sinele abstract şi sinele concret, iar zidul este imaginea propriei neputinţe în faţa deja-comisului. Sentimentul de culpabilitate e cuţitul cu tăişul bine ascuţit cu care doar îţi gîdili epiderma, rănind superficial carnea de iluzii care e deja moartă.

Crima nu trebuie să fie neapărat de natură faptică pentru a scoate sinele „din sărite” şi a-i oferi în schimbul coerenţei propriei individualităţi norma improprie a unei situări în roiul unei mişcări delirant-browniene sau în centrul uraganului interior-visceral. O singură neconcoradanţă între ideea dintîi şi faptul de pe urmă produce avalanşa care răstoarnă culmile, inversînd cerul ideii cu abisul adevărului de drept. E de ajuns o întîlnire a sinelui autentic înfrînt cu imaginea „de dinainte” pentru ca neacceptarea de sine să atingă cote paroxistice. Tu îţi devii de nesuportat şi, din cauza unui imposibil de ucis instinct de conservare, îţi cauţi salvarea în alţii, în compensaţii, în iertare. Mărturisirea, spovada, e actul prin care fiinţei morale „de după” i se injectează morfină, generîndu-i-se ilegitim fazele de ne-simţire, de diminuare şi apoi de retrogresiune. Cu timpul, anestezia alterităţii îşi face efectul, omorînd enzimele metabolizante ale sentimentului de vină. Revii la „tinele” de dinainte de crimă, senin ca un cer care n-a cunoscut norul sufocant al oprobriului autoreferenţial ori fulgerul neiertător al conştiinţei.

Aşa cum se instituie, aşa se şi dezinstituie sentimemntul culpabilităţii: prin raportarea la alţii sau la o nouă situaţie intern-exterioară. Din această perspectivă, apologiile individualiste şi aporiile puritaniste de natură morală afişate de individ cu falsa legitimitate a celui care duce năframa în vîrf de băţ ca pe-un sceptru regal, devin cel puţin rizibile. Teoreticianul moral e Raskolnikovul care ,lovindu-se de propria natură, cade be brînci şi apoi în genunchi, mărturisind ca un penitent de la antipodul umanităţii: „Supra-aprecierea puterii de suţinere a propriului meu edificiu moral în faţa remuşcării de pe urmă, rezultate din întîlnirea cu lumea pe care o dispreţuiam pentru nimicnicia ei, e cea dintîi crimă a mea… Urmează apoi (…)”.