Zilele astea am aflat de la colegul meu Jordi, profesor de meserie, că în Spania, de meserie, pot fi şi studenţii.
„Studenţii de meserie” sînt aceia care şi-au luat în serios într-un aşa hal necesitatea formativă, încît nu s-au putut hotărî să termine nici una dintre facultăţile începute. Astfel că, în fiecare an o iau cu voinţă de la capăt, schimbînd decorul universitar şi domeniul de studiu. Vă întrebaţi probabil cum îşi permit. Păi, studenţii de meserie sînt aceia cărora mama şi tata le dau maşină, le cumpără apartament şi haine de firmă, le plătesc studiile şi le streacoară în cont bani de buzunar. Viaţa de student viaţă de student: discoteci, petreceri, lligar, din cînd în cînd cîte o grevă mică împotriva Bologniei cînd li s-a urît cu locurile de destrăbalare din oraş. Aşa s-au apucat unii de vreo cinci facultăţi şi de vreo şapte ani tot studenţi sînt, fără griji şi cu banii babachii. Se prea poate ca cei „ridicaţi” împotriva Bologniei, mai mult cu pensonul decît ideatic să fie chiar din tipologia respectivă. Urîndu-li-se cu binele şi obişnuinţele, aveau şi ei nevoie de ceva palpitant în viaţa lor, eventual şi purtător de vizibilitate, intuieşte Jordi.
„Chiar aşa?”, mă mir eu cu naivitate, nu e vorba de vreun caz izolat pe care îl cunoaşte colegul meu, sau o tendinţă abuzivă de generalizare şi interpretare? Nu, de vreo zece ani de cînd i-au tot scos studenţii fire albe a tot întîlnit tipologia, şi nu ca specimen rar, ci ca o categorie foarte bine ancorată în realitatea universitară spaniolă.
Spuneţi şi dumneavoastră, cum să nu vrei sa fii student pentru totdeauna, mai ales cînd ai tot sprijinul propriu şi impropriu, ideatic şi material pentru exigenţele tale educative prodigioase şi mutabile?!
Pe culmile conştientizării 