Sînt o lipitoare afectivă, cu tentacule lungi, rezistente şi aproape invizibile, care se împleticesc şi se ţes între ele asemenea unor fire de păianjen. Nu pot iubi decît ceea ce mă îmbogăţeşte. Ceea ce are un ascendent prin excelenţă subiectiv, moral, intelectual sau existenţial-pragmatic asupra mea. Dragostea grea şi densă, dezvoltată subversiv şi incoştient ca sentiment ilegitim şi egoist, ce-şi reclamă împărtăşirea ca pe o formă de recunoaştere a sinelui ca existent în dimensiunea pe care s-a construit admiraţia. Dragostea ca învestire a eului întru devenire, dragostea ca arc cabrat şi înălţat asimptotic, sfidător, în direcţia „obiectului” admiraţiei.
Dezvoltînd afectele de maniera această monstruoasă, iubesc jeguri de oameni, oameni minunaţi, oameni asemenea mie, oameni asemenea cărora n-aş putea fi niciodată, oameni care nu m-au remarcat nicicînd, oameni cărora n-am îndrăznit nici măcar să le vorbesc, oameni care nu mi-au vorbit, oameni pe care nu aş vrea niciodată să-i întîlnesc de teamă că apropierea de ei să nu mi-i dezvăluie altfel decît i-am citit cu ochii idealişti ai imaginaţiei, oameni cărora le evitam privirea de cîte ori se uitau în direcţia mea, dar mai ales oameni pe care am fost convinsă că îi urăsc uneori chiar şi ani de zile. Oameni care m-au intrigat, care mi s-au arătat absconşi şi refractari, duplicitari, bizari, contradictorii, puternici, enervanţi şi intriganţi la nivel de comportament. Oameni care mi-au devenit prieteni, amici, iubiţi, oameni care mi-au fost profesori, oameni pe lîngă care doar am trecut şi în preajma cărora am zăbovit voyeur-ist şi însetat, oameni care m-au repudiat sau i-am repudiat. Oameni care prin simplul fapt că sînt au reuşit să mă îmbogăţească. Oameni pe care la un moment dat i-am părăsit sau îi voi părăsi cu multă cruzime.
De cele mai multe ori, în dimensiunea mea profund individualistă, afectul se hrăneşte din absenţă şi rebutare. Faptul că o fiinţă se constituie într-o întruchipare a admiraţiei e pentru mine un pretext de transgresare a propriilor limite. Cînd limitele mele au fost depăşite brusc şi afectul pătrunde într-un con de umbră, ca apoi să intre sub focala sub care imaginea admirativă mai poate fi construită pe retină prin lentila cristalinului. Iubirea ca o chestiune de peratologie.
Dragostea-admiraţie e dragostea rece, deşi e ardentă şi sfîşietoare, ca un venin injectat în viscere. Pentru cel ce o trăieşte presupune un supliciu continuu, la care el se autosupune ne-intermitent, dar selectiv şi perfect voluntar pentru a ajunge. Dragostea-admiraţie, spre deoesebire de cea senzorială e irevocabilă (riscînd să mă contrazic la nivel semantic, interpretez vocabula rebutare ca act formal şi termenul irevocabil la nivel substanţial-ideatic) fiindcă e aceea împotriva căreia nihilismul poate funcţiona numai la nivel de optică, nu şi la nivel de afect în sine. Şi după o atare părăsire, dragostea-admiraţie nu încetează, ci se investeşte în forme de manifestare ce frizează mistica. De ce o consider rece? Pentru că e individualistă şi deţine intrinsec o imposibilitate constitutivă de livrare senzorială.
Cu siguranţă că dragostea cu alte tipuri de temeiuri, simplă şi caldă, are acel potenţial de bucurie sufletească pe care dragostea din admiraţie nu îl are. Admiraţia se caracterizează prin acea distanţă implicită faţă de obiect, aşa că jubilaţia se va constitui la rîndul ei într-o necesitate de a te da mereu cu un pas înapoi pentru ca fiinţa contemplată să poată fi privită pe de-antregul. Cu siguranţă că dragostea-admiraţie e un soi de blestem asumat cu voluptate, cu bulimie, datorat unei neputinţe participative afectiv-concrete a individului.
Admiraţia e eminamente spontană, însă se bazează pe necesitatea de cunoaştere a celuilalt. Voluptatea e cea a descoperirii permanente a încă ceva la persoana respectivă, fără a simţi că ai putea şti totul şi că nu mai e nimic de aflat. Cînd surpinderea continuă e acea picanterie a existenţei care reclamă tribulaţii nesfîrşit-întortocheate. Cu alte cuvinte, admiraţia e negaţia platitudinii, e insurecţia permanentă a sinelui în raport cu propria tendinţă cognitivă. Iubirea devine astfel o chestiune de instrumentalizare, iar răspunsul afectiv se cere a fi o îmbogăţire a ta prin obiectul ales. Astfel, corpusul tău de lipitoare afectivă capătă rotunjirea devenirii. Orgasmul în cazul iubirii de tip cognitiv este implozia interioară care dă naştere la noi tentacule şi la noi substanţe metabolizante, în organismul în care funcţia iubirii se manifestă ca un soi de narcisism negativ.
***
Argument
Ce m-a determinat să scriu cu o asemnea doză de exhibiţionism despre acest subiect intim-ideatic este criza afectivă prin care trec în Lleida. Am căutat aproape cu obstinaţie oameni care să mă fascineze sau pe care să îi admir pentru „ceva”, pentru orice. Am căutat elemente catre puteau funcţiona ca ascendente în tot soiul de personaje pe care le-am întîlnit. Căutările mele s-au blocat, cum era şi normal, pentru că admiraţia e în fond o izbucnire, ca o scînteie care se aprinde prin fenomene inexplicabile, nu care se caută ca nodul în papură.
Un alt motiv care m-a ispitit a fost faptul că nu mai văd în jurul meu, la oameni, nevoia de admiraţie ci doar bucuria inversă, de a fi în preajma celor care sînt mai puţin decît ei, pe care îi bot bagateliza cu uşurinţă, care nu îi întrigă, nu-i admonestează şi nu le pun limitele sub insurecţie. Indivizi care preferă dragostea de ceilalţi în căldicel – adică nici prea rece, nici prea caldă, iubirea ca rutină, comoditate, sau, mai rău, indiferenţa totală şi cataracta în faţa posibilelor „surse” de admiraţie.
Nu în ultimul rînd, am scris dintr-o oarecare doză de culpabilitate faţă de persoanele care mă iubesc şi pe care eu nu le pot iubi pentru că nu le admir. Pentru acele persoane care încercînd să se apropie de mine s-au izbit de indiferenţă, pe care nu le-am văzut că există şi pe care cînd le-am cunoscut le-am respins pentru că nu-mi puteau stîrni afectul. Pentru oamenii calzi cărora eu le-am oferit doar disponibilitatea răcelii şi pentru acele iubiri cărora nu aş găsi simplitatea de a le răspunde pe măsura investirii lor.
Şi mai ales am scris pentru cei pe care i-am admirat şi pe care, nemaiputînd la un moment dat să-i admir, i-am părăsit cu ticăloşie.
Pe culmile conştientizării 
Sinonimizarea admiraţiei cu afecţiunea (indiferent de care) nu face decît să împlinească, într-un anumit moment, însingurarea. Rămîn doar puseuri precare ale unor afecte cîndva active. Admiraţia bagatelizează iubirea, transformînd-o în ură. Sau poate nu e admiraţie cea despre care vorbeşti?
Poate că doar dintr-un orgoliu prea mare (de sine) admiraţia pentru „un altul” s-ar putea transforma in ură (adică într-un afect negativ) şi apoi în însingurare. În ordinea declanşării, admiraţia vine înaintea afectului, admiraţia fiind întocmai fundamentul unei iubiri (de orice orice tip ar fi ea), deci nu o bagatelizeză, o instituie, iar acest lucru este pe cît de natural, pe atît de autentic. Şi da, vorbesc despre admiraţia ca fascinaţie, în forma ei cea mai pură posibil, care nu îşi cere manifestare, ci doar confirmări intrinseci ale sentimentelor care o legitimează ambivalent, perpetuu.
Admiraţia ca afect poate coincide cu însingurarea, fiind un sentiment „rece” care funcţionează de la distnţă, dar nu din motivele pe care le-ai expus tu.
Evident, ţin să te contrazic. 😀 În logica expusă de mine, relaţia era în felul următor: Admiraţie – Afect (pînă aici sîntem de acord) – Însingurare. Şi admiraţia nu instituie în mod obligatoriu iubirea, pentru că cele două sentimente reclamă manifestări diferite. Dacă vrei, e aceeaşi diferenţă cu „a iubi în tăcere” (deci singur, în singurătate, ca stare interioară mai ales). Mai mult decît atît, iubirea impune reciprocitatea manifestărilor, în timp ce admiraţia nu. Nu pot să admir pe cineva ştiind că el mă admiră sau că în felul acesta poate mă va admira.
Candva, cineva care acum pentru mine este „departe”, mi-a dorit ca, intr-o zi, sa nu mai iubesc oamenii pentru ceea ce fac, ci pentru ceea ce sunt in momentele in care nu sunt in stare de nimic. Desigur, stiind ca are dreptate, am negat cu indarjire. Cumva, din admiratia pentru ceilalti, care fac lucruri extraordinare, ne hranim ego-ul, ajungand la dispret atunci cand nu-i putem ajunge din urma.
P.S. Calatorie placuta!
@Haza. De fapt, nu mă contrazici deloc, asta spuneam şi eu. ;))
@ Dana. Mai rău e dacă îi ajungem din urmă, căci atunci nu ajungem la un afect negativ, adică la ură, ci mai degrabă la lipsa unui afect, la indiferenţă. Odată cu „reuşita”, investiţia îşi pierde valoarea. Cumva, asta e mai dureros.