Dacă s-ar putea, confortul spaniol s-ar serba 366 de zile pe an. De cînd am ajuns pe plaiuri spaniolo-catalane, din două în două săptămîni e „festa”. În Lleida „festa” înseamnă că de-abia reuşeşti să vezi urmă de om pe stradă şi nici un magazin deschis. Doar seara, poate că doi-trei moşnegi încing o horă catalană în timp ce o orchestră se manifestă en plein air. Că e vorba despre celebrarea nu ştiu cărui sfînt, despre ziua naţională, despre ziua constituţiei sau despre ziua femeilor maltratate, contează mai puţin. Esenţial e că li se dă tuturor liber de la serviciu, şi nu cîte o zi, cîte două-trei, ¡să simtă omu’ că-i sărbătoare!
Aşa că, zilele astea, de Ziua Constituţiei Spaniole (aka 6 decembrie), am avut dreptul la un week-end prelungit, de vineri pînă astăzi inclusiv. Şi mi-am „respectat” dreptul, ca rezident în această ţară, nefăcînd nimic. Nu mi se pare necesar o formă de respect faţă de propria persoană cultivarea lenei, dar, mimetic, am asimilat şi eu, ca pe o stare vitregă, spiritul greu şi molcom din jur. Pot să spun că nu mă simt nici mai bine, nici mai odihnită şi nici mai relaxată, doar ofticată că pute în jur a mentă frecată.
Să nu mai zică cineva că românii sînt leneşi şi-şi caută prilej de zile fără muncă şi de stat degeaba, aşa cum ai căuta nod în papură. Spaniolii le-o iau înainte şi în privinţa ridicării lîncezelii la gradul de sărbătoare naţională. Vorba Otiliei, cred că ar trebui ca spaniolii să-şi treacă în Constituţie dreptul la lene ca drept fundamental al omului. Cred că atunci şi România ar abandona modelul hibrid actual, adoptînd modelul Constituţiei Spaniole.
Pe culmile conştientizării 