Etichete

, , , , ,

Cînd se uită la desene animate, colegelor mele de apartament li se luminează chipurile de o bucurie care răzbate din interior sub formă de interjecţii, de mişcări ale corpului ce sugerează emoţie şi expectativă. Ca pentru orice copil, întreaga lor lume e închipuită din figuri desenate care îşi au universul lor. Ideal, futil, şi complet străin de realitate. Simonetta şi Roberta nu pierd nici un desen animat din cîte difuzează televiziunile spaniolă şi catalană. Şirul zilei lor se împarte între mesele la oră fixă, jocul cu baloane colorate pe holul apartamentului, făcutul de rebus, cititul cu voce tare dintr-o carte (maxim jumatate de oră), vorbitul la telefon cu mama, jucatul la şcoală cu ţîncii catalani, desenatul de personaje din desene şi, bineînţeles, relaxarea după toate acestea, prin uitatul la TV (dacă nu sînt desene, la un film lacrimogen). 

Colegele mele de apartament sînt nişte fete mereu vesele, cuminţi şi foarte devreme acasă. Nu au vicii (nu fac sex, nu beau alcool şi nici cafea, nu fumează, nu mănîncă gras şi prăjit) şi nu se culcă niciodată mai tîrziu de ora 12 noaptea. Se trezesc dimineaţa pe la 10, îşi pregătesc cereale fitness cu lapte, la prînz manîncă paste, iar seara omletă. Din cînd în cînd îşi mai prăjesc şi o bucată de carne, ţinută în frigider cîte o săptămînă, deci verde, însă o prăjesc în tigaie fără ulei, să fie mai sănătoasă.

Simonetta şi Roberta sînt din Pula. Din oraşul Pula, Sardinia, Italia, şi vorbesc într-o limbă pe care, pesemne, nu o înţeleg decît ele. Sînt foarte bune prietene, de aceea fac totul împreună: vasele le spală împreună (chiar dacă e vorba de un singur pahar), oriunde ar merge, merg împreună, rîd împreună, se joacă împreună, se uită la desene animate împreună, doar certîndu-se împreună nu le-am văzut nicicînd. Se îmbracă similar, de obicei în roz sau în culorile curcubeului, de aceea şi soluţia de şters pe jos şi detergentul de rufe le cumpără tot roz. Poartă chiloţi „sănătoşi” în dungi colorate şi şosete tot în dungi colorate. Hainele de casă şi cele de stradă de asemenea le au cu figuri din desene animate. Nu se îmbracă niciodată în fustă şi nu se machiază. Nu vorbesc cu necunoscuţii şi nici cu ceilaţi Erasmuşi din grup, nici măcar cu ai lor compatrioţi italieni. Nu vorbesc nici măcar cu mine sau cu Mihaela. Cînd încerc să le spun ceva se înroşesc la faţă, se bîlbîie, răspund eventual printr-o interjecţie şi fug. Nu vorbesc şi nu înţeleg decît italiana (aka italiana pe care o vorbesc ele). Mai nou şi una mica de català. Însă, nici cu ajutorul catalanei comunicarea dintre noi nu s-a îmbunătăţit defel.  Dacă sînt în încăpere şi vor să îmi transmită ceva îmi arată prin semne, ori nu se exprimă deloc, începînd eventual să-mi mute lururile dintr-o parte în alta. Dacă ies, ies la plimbare, la Mercadona sau la net. Dar scurt. Maxim două ore. Apoi revin acasă. Cînd deschid uşa să intre, pe chipurile lor se citeşte eliberarea.

Simonetta şi Roberta sînt studente în anul al III-lea la Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, pregătindu-se să fie „maestrele” unor copii de la trei la şase ani. Au în planul de studii un singur curs. Pentru acesta au avut de făcut o recenezie la o carte, sau cel puţin aşa am dedus din foile împrăştiate prin sufragerie. Două luni şi-au citit una alteia cu voce tare din acea carte şi au ajuns în preajma paginii 100.  Cînd au trecut la scris s-au pus amîndouă la masă, scriind potolit şi caligrafic pe un caiet de matematică, fără vreun material documentar în faţă. Asta vreo săptămînă. Am văzut şi „produsul final” al uneia dintre ele. Titlu: Literatura infantil (n. Literatura infantil e numele cursului, lucrarea nu mai avea şi vreun alt titlu). Urma apoi cerinţa transcrisă de a vorbi despre tehnici de predare a literaturii pentru copii celor mici, pornind de la o carte despre teoria lecturii. „Eseul” propriu-zis începea aşa: „În cartea…. autorul vorbeşte despre…” şi în continuare, următorul paragraf „despre poezie autorul zice că….” şi aşa mai departe, aţi prins ideea. Două pagini în cap tema (nu cred ca trebuie să precizez că de referinţe bibliografice nici nu se punea problema).

Fetele mele pleacă în Italia pe 13 decembrie şi stau o lună. Au mai fost o dată, şi au stat două săptămîni. Mandatul lor de Erasmus e cît al meu, cinci luni. Uneia dintre ele i-a venit pentru zece zile în vizită, în Lleida, „iubitul”. Au stat în casă, au jucat cărţi şi au făcut pizza pe care au tăiat-o cu foarfecele. Mereu în formaţie de trei. Fără priviri, fără discuţii, fără complicităţii, fără drăgălăşenii. Ea ar fi vrut, dar el îi dădea mîna la o parte. Simonetta şi prietenul ei plecau de fiecare dată la culcare, spre acelaşi pat la ore diferite, nu înainte însă de a-şi spune respectuos  noapte bună. În alt rînd, le-a venit o prietenă „să vadă” Spania, dar nici măcar prin Lleida nu s-a plimbat. Au făcut în schimb pizza cu roşii şi castraveţi.

Mi-ar plăcea să ştiu de ce colegele mele de apartament au vrut să vină cu Ersmus şi îmi promit ca pînă plec să aflu. Între timp aş putea începe să învăţ limbajul semnelor sau să-mi perfecţionez strategiile cognitiv-intuitive. Mi-aş dori şi să ştiu cum au reuşit să facă să rămînă copii deşi au 21 de ani, cum reuşesc să se bucure încă atît de autentic de lumea desenelor animate şi să se simtă bine în pielea unor fetiţe de pînă în şase ani. Prin ce vrajă au reuşit să nu resimtă ca o ghilotină că timpul care le fuge ar trebui să îl folosească pentru formare intelectuală şi maturizare, cum de nu au căzut în mirajul viciului, cum de nu le apasă golul, singurătatea şi lipsa de socializare, cum de nu se îmbracă niciodată în haine negre şi mai ales, aş vrea să ştiu, cum de au sărit peste acel prag la care se uită brusc limbajul de-a fi al copilului şi se aude surd imperativul devenirii întru ceva?