Etichete

, , , , , , ,

De la Caragiale încoace, în spaţiul carpato-danubiano-pontic rîsul nu mai corijează, ci strîmbă şi mai tare lemnul cioplit prost în chip de naţiune încă de dinaintea erei noastre. Ironia şi umorul s-au impregnat de vulgaritate şi s-au transformat în bătaie de joc. „Simţ enorm şi văd monstruos”, zicea domnul cu monoclu, cu două secole în urmă. După vreo 200 de ani, românii cu ochelari de la Prada simt puţin şi văd monstruos, deci nu au legitimitatea vederii şi nici pe aceea a perspectivei. Şi-au asumat discursurile mediatice fără a avea substratul suabstanţialo-atitudinal al fondului propriilor idei sau al propriilor simţăminte. Ce să mai vorbim de raţionament, memorie sau cultură istorică în „România noastră mică”, nu e mai la îndemînă catapulta cu căcat a stand-up-urilor sterile şi de prost gust, ori oprobriul mimetic deghizat imperfect în pastişă? Românul (ca tipologie) aruncă anatema asupra naţiei sale, asupra ţării sale, asupra sistemului care îl conţine şi asupra a tot ce în fond îl defineşte, fără a se gîndi că acea împroşcare cu căcat are efect de bumerang – asupra sinelui plin şi rotund (a se citi cu umflat) şi asupra celor din juru-i care închid cercul ignoranţei.

Românul care critică (eufemistic spus) se dezice de faptul că el însuşi este un reprezentant cum laude al categoriei pe care o ia în bătaie de batjocoră şi în furca fără zimţi a hăhăielii sale. Românului care se oftică, izbeşte cu pumnul în masă şi atribuie termenul „de căcat” la tot ceea ce are ca rădăcină vocabula „român”, dar scuipă zi de zi aceleaşi semniţe de provenineţă autohtonă sau se supune aceleiaşi cotidianeităţi (tot autohtone) i-aş sugera nişte şedinţe forţate de introspecţie. Cel care va critica mai cu seamă lipsa de iniţiativă şi de demers a românilor va fi însuşi cel care „freacă menta”, deplîngîndu-şi „sărăciile şi neamul”. Cel care va declama prostituţia politică va fi însuşi cel supus sistemului, incapabil de a dezvolta alternativă inidividuală. Pe de cealaltă parte, cel care se va ridica pe redutele inflamate ale iubirii de neam, va fi tocmai acela care trebuie să se cocoaţe ca să creadă. Cel care va apăra va fi întocmai lupul moralist, impregnat de un cumul de tare care îl înnăbuşă. Şi seria poate continua cu multiple montaje în paralel.

Ţara noastră poate că e varză, acordîndu-ne licenţa unui limbaj colocvial şi a unei judecăţi de valoare neargumentate. Oamenii politici sînt acul indicator al perversităţii ideologice, cetăţenii sînt stîlpii ignoranţei infame şi intelectualii lucizi sînt tocmai paraliticii sociali. Votul e forma de manifestare a tuturor. Cei dintîi se duc la vot din interes şi în chip strict egoist, următorii în virtutea unui spirit abulic şi gregar, iar cei din urmă nu se duc deloc – şi-ar zgîria butonii imaginari de la mînecile cămăşii. Din sfera demarcată de spaţiul canapelei din faţa televizorului lor numai se judecă. Pasivitatea lor e asumată ca act. Ei critică, ei au raţiunea care îi înfige în fotoliu cu o farfurie plină de adjective depreciative în mînă.

Mîncarea de căcat cu beţişoarele chinezeşti, dintr-un scaun pe care catifeaua e cusută din petice, cu aţă albă – asta ar fi tara în tendinţe a românilor care „se rîd” de ei înşişi crezînd că de fapt îi bagatelizează pe ceilalţi. Domnilor, mă scuzaţi, dar vedeţi că v-a căzut din beţişoare printre degete şi nu se duce cu spray deodorizant de la chinezi.