Etichete
1 decembrie, „la mulţi ani!”, „te iubesc!”, dragoste de ţară, România
A vorbi de 1 decembrie despre dragostea ta de ţară e ca şi cum i-ai spune cuiva drag „La mulţi ani!” de ziua lui. Pe mine mă dezgustă această sintagmă şi mă simt în deplinătatea ipocriziei cînd contextele sociale mă constrîng să o folosesc ca expresie a atenţiei acordate cuiva.
Prietenilor evit să le spun aceste cuvinte cînd „vine vremea”, eventual găsesc alte formule de a arăta faptul că şi eu sînt printre cei care le sînt alături în fiecare clipă, deci şi „de ziua lor”. Dar şi acest lucru îmi repugnă, pentru că îl resimt ca redundant şi artificial. Pentru mine, „ziua cuiva” e în fiecare moment cînd gîndul meu îl îmbrăţişează strîns şi spontan-complice pe-al lui.
Consider că, pentru cei pe care îi iubeşti şi pentru ceea ce iubeşti, ai gînduri şi cuvinte speciale în fiecare zi, nu îţi poţi macula afectul prin nişte clişee rezervate pentru o dată marcată în chip fortuit în calendar.
În ceea ce mă priveşte, mi-aş dori să nu fie ziua mea niciodată, pentru că atunci resimt în chip jenant şi culpabil obligaţia de a le răspunde tuturor celor care mimează afectul şi interesul faţă de mine, forţîndu-mă să le întorc zîmbetul arid şi social, ca pseudo formă de politeţe. Anul acesta, departe fiind de casă, am primit cel mai frumos cadou de ziua mea: nimeni dintre cei dragi nu mi-a spus „la mulţi ani” şi nici nu mi-a oferit vreun cadou. M-am lăsat „felicitată” de cei care nu contează, mi-am petrecut clipele în contexte care nu m-au impregnat afectiv şi mi-am arogat libertatea de a-mi dedica tribulaţiile interiorităţii celor care contează.
Mă gîndesc că dacă nu ar fi „ceilalţi”, indivizii nu şi-ar sărbători ziua niciodată. Şi nici ţările. Pesemne însă că orice afect are dimensiunea lui exhibiţionistă, care strigă după mărturisirea publică şi după recunoaşterea în plen, ca şi cum, cu cît ar fi mai larg spaţiul şi intensitatea iubirii ar creşte. Dar, ca să mă contrazic formal, o tendinţă general umană ineludabilă e cea a patetismului dragostei, care parcă aşteaptă cu înfrigurare ziua aceea pentru ca strigarea sa să capete legitimitatea consumării demonstrative a actului de iubire. Cîte relaţii de tip afectiv se întemeiază pe mărturisiri şi cîte pe lipsa mărturisirii? E o întrebare retorică, fără îndoială. Ce salvează exhibiţionsimul de calitatea lui eminamente precară e fără îndoială pretextul preaplinului. Cînd „arzi”, trebuie să te stingi, consumîndu-te prin expresie, cam asta ar fi ideea. Pe de altă parte, nu de multe ori expresia îşi arogă subversiv şi nejustificat calitatea de foc incontrolabil? Nu a devenit oare forma ca manifestare recursul lipsei de substanţialitate a afectului? Retorica e prilej de falsificare, mai ales în contextul zilelor de naştere şi a celor naţionale, fără îndoială.
Dar cît de intuitivi afectiv putem fi, totuşi, în privinţa tuturor iubirilor noastre în fiece clipă? Nu se cere din cînd în cînd cîte „o strigare”, ca la nunţile de prost gust? Răspunsul ar fi că „ba da”, dar, din perspectiva unei decenţe afective, strigarea ar putea fi o şoaptă şi nu un marş stradal televizat, nu? Poate că de 1 decembrie, noi, românii, ar trebui să învăţăm nu să tăcem, doar să ne vorbim nouă înşine, netrucat, la urechea inimii. Ca în fiece clipă, dealtfel.
României de mîine, 1 decembrie 2008
Pe culmile conştientizării 
Mi-am făcut un obicei sa intru zilnic pe blogul tău.O ocazie nesperată pentru mine de a mai afla veşti despre cineva alături de care am petrecut momente speciale cu mult,foarte mult timp în urmă.
Nu fac parte dintre cei care folosesc yahoo reminder sau alte ,,găselnițe’’ ale noilor tehnologii pentru a spune ,,La mulți ani’’ celor cărora îmi doresc să le arăt că ei contează pentru mine şi că mă bucur pentru că ei există.
Cu mai bine de două decenii în urmă ,,fugeam’’ de acasă pentru că numărul celor ,,care nu contau‘‘ şi erau prezenți la ,,ziua mea’’ era mult prea mare în comparație cu cei care ,,contau’’. Care uneori din motive diverse nici nu puteau fi prezenți fizic.
Acum o spun din toată inima că nu mai există cei care nu ,,contează „ pentru simplul motiv că am învățat că orice ,,atenție‘‘ pe care ți-o acordă cineva, contează,indiferent de aşteptările pe care le ai şi de ,,scara’’ ta valorică.
După cum consider că da, contează să-i faci pe cei pe care-i iubeşti să simtă că sînt iubiți în fiecare zi, în momente nespeciale.
Şi mai cred că a spune ,,La mulți ani’’ de ziua cuiva nu e deloc desuet.
Mi-e greu să cred că o urare de bine de ziua noastră poate să nu conteze.
Oare am devenit atît de egoişti?
Există oameni pe care îi iubesc şi pe care nu am reuşit să-i fac să se simtă că sînt iubiți.
Sper că urarea mea de La mulți ani pe care le-o fac de mulți , mulți ani să le sugereze măcar că ei contează pentru mine.
A fi liber înseamnă printre altele să ai dreptul la exprimarea propriilor convingeri.
Aşadar nu vă sfiiți, spuneți-mi la mulți ani de ziua mea, absolut toate urările contează pentru mine, e un semn că incă mai exist.
Ar fi bine să ne arătăm afecțiunea, dragostea, căldura, respectul, stima ori de câte ori este nevoie și nu numai de sărbatori. Cu riscul de a transforma fiece zi în sărbătoare.
Cu ceva timp în urmă, am primit și eu o urare de ziua natională. Mă întâlnisem cu persoana respectivă pe stradă și dupa schimbul obișnuit de amabilități, la desparțire imi spune:”Și <> E doar ziua noastră.” Cuvintele simple , spuse spontam mi-au făcut bine și m-am simtit sărbătorită că sunt româncă.