Nu-ţi zic „La mulţi ani!”, căci „Te iubesc!”

Etichete

1 decembrie, „la mulţi ani!”, „te iubesc!”, dragoste de ţară, România

A vorbi de 1 decembrie despre dragostea ta de ţară e ca şi cum i-ai spune cuiva drag „La mulţi ani!” de ziua lui. Pe mine mă dezgustă această sintagmă şi mă simt în deplinătatea ipocriziei cînd contextele sociale mă constrîng să o folosesc ca expresie a atenţiei acordate cuiva. 

Prietenilor evit să le spun aceste cuvinte cînd „vine vremea”, eventual găsesc alte formule de a arăta faptul că şi eu sînt printre cei care le sînt alături în fiecare clipă, deci şi „de ziua lor”. Dar şi acest lucru îmi repugnă, pentru că îl resimt ca redundant şi artificial. Pentru mine, „ziua cuiva” e în fiecare moment cînd gîndul meu îl îmbrăţişează strîns şi spontan-complice pe-al lui. 

Consider că, pentru cei pe care îi iubeşti şi pentru ceea ce iubeşti, ai gînduri şi cuvinte speciale în fiecare zi, nu îţi poţi macula afectul prin nişte clişee rezervate pentru o dată marcată în chip fortuit în calendar.

În ceea ce mă priveşte, mi-aş dori să nu fie ziua mea niciodată, pentru că atunci resimt în chip jenant şi culpabil obligaţia de a le răspunde tuturor celor care mimează afectul şi interesul faţă de mine, forţîndu-mă să le întorc zîmbetul arid şi social, ca pseudo formă de politeţe. Anul acesta, departe fiind de casă, am primit cel mai frumos cadou de ziua mea: nimeni dintre cei dragi nu mi-a spus „la mulţi ani” şi nici nu mi-a oferit vreun cadou. M-am lăsat „felicitată” de cei care nu contează, mi-am petrecut clipele în contexte care nu m-au impregnat afectiv şi mi-am arogat libertatea de a-mi dedica tribulaţiile interiorităţii celor care contează.

Mă gîndesc că dacă nu ar fi „ceilalţi”, indivizii nu şi-ar sărbători ziua niciodată. Şi nici ţările. Pesemne însă că orice afect are dimensiunea lui exhibiţionistă, care strigă după mărturisirea publică şi după recunoaşterea în plen, ca şi cum, cu cît ar fi mai larg spaţiul şi intensitatea iubirii ar creşte. Dar, ca să mă contrazic formal, o tendinţă general umană ineludabilă e cea a patetismului dragostei, care parcă aşteaptă cu înfrigurare ziua aceea pentru ca strigarea sa să capete legitimitatea consumării demonstrative a actului de iubire. Cîte relaţii de tip afectiv se întemeiază pe mărturisiri şi cîte pe lipsa mărturisirii? E o întrebare retorică, fără îndoială. Ce salvează exhibiţionsimul de calitatea lui eminamente precară e fără îndoială pretextul preaplinului. Cînd „arzi”, trebuie să te stingi, consumîndu-te prin expresie, cam asta ar fi ideea. Pe de altă parte, nu de multe ori expresia îşi arogă subversiv şi nejustificat calitatea de foc incontrolabil? Nu a devenit oare forma ca manifestare recursul lipsei de substanţialitate a afectului? Retorica e prilej de falsificare, mai ales în contextul zilelor de naştere şi a celor naţionale, fără îndoială.

Dar cît de intuitivi afectiv putem fi, totuşi, în privinţa tuturor iubirilor noastre în fiece clipă? Nu se cere din cînd în cînd cîte „o strigare”, ca la nunţile de prost gust? Răspunsul ar fi că „ba da”, dar, din perspectiva unei decenţe afective, strigarea ar putea fi o şoaptă şi nu un marş stradal televizat, nu? Poate că de 1 decembrie, noi, românii, ar trebui să învăţăm nu să tăcem, doar să ne vorbim nouă înşine, netrucat, la urechea inimii. Ca în fiece clipă, dealtfel.

României de mîine, 1 decembrie 2008

Scrieţi, uăi români, cu diacritice!

Etichete

diacritice, ignoranţă, limba română, mutilare, români, scris, tară, web

Unul din lucrurile care mă revoltă pînă la exasperare e scrisul în limba română fără diacritice – pe blog sau oriunde în altă parte. De fapt, impropriu spus în limba română, dacă e fără diacritice. Bine face taică-miu, profesor la Politehnică în Iaşi, că nu le primeşte studenţilor temele care nu sînt scrise propriu-zis într-o limbă anume. „Nu ştiţi să scrieţi cu diacrticie? Dacă nu ştiţi, spuneţi, că vă arăt”, pe ideea că scrisul corect e o chestiune care ţine de bun simţ şi decenţă formativă, şi nu de profesiune. Reacţia studenţilor este evident una de oftică: „Pentru o chestie de genu ăsta, lipsită de importanţă, să ne chinuim noi de pomană, da ce contează că e cu sau fără? Tot aia e!”.

Înainte de toate aş avea o întrebare pentru cei care aparţin categoriei „ştiu şi pot, dar mi-e lene/ nu vreau/ aşa m-am obişnuit”: aţi încercat să citiţi cu voce tare, sau măcar în gînd un text, aşa cum e scris el, literal, fără diacritice? Da, „vă vin” pentru că dumneavoastră aţi învăţat să scrieţi şi să vorbiţi de pe texte cu diacritice. Trist e că „fenomenul” scrisului fără diacrtice nu e neajunsul celor puţini şcoliţi în utilizarea calculatorului (şi în general), dar şi a persoanelor cultivate pentru care obişnuinţa e un fel de maladie. Văd bloguri cu un conţinut consistent ale unor jurnalişti sau chiar scriitori cărora le lipseşte „igiena” completă a limbii – adică scrierea conformă şi repsectuoasă cu diacritice. Eu însămi mă obişnuisem să scriu mailuri, să scriu mesaje şi commenturi pe la bloguri fără (imitînd obişnuiţa din juru-mi), însă venirea în Spania parcă mi-a dat o palmă peste neruşinarea comodităţii mele precare. De cînd sînt aici, nici că am citit vreun tip de text în catalană sau în castellană scris fără accente: nici în ziarele online, nici pe bloguri, nici la comentarii şi nici în mailuri. Şi nu e vorba de sunete şi litere diferite, ca în română (a căror folosire dă naştere la un alt cuvînt), ci de nişte „amărîte de accente” – din perspectiva noastră. Însă nu sînt „doar nişte accente” din perspectiva nativilor, au rostul lor şi sînt inerente limbii. Oamenii se respectă, îşi respectă limba într-un mod firesc şi, aş putea spune, aproape organic: în spaniolă şi respectiv catalană, aşa se scrie. Mi se pare normal. Ce m-a înfuriat de-a dreptul a fost că am văzut commenturi date de români pe nişte articole din ziare spaniole şi erau scrise foarte corect în castellană – cu accente, cu tot ce trebuie. Nu îmi amintesc însă de comentarii date pe articole de presă online cu diacritice în limba română. Mîna nu se poate învăţa să se dea pe tastatura românească, dar pesemne că pe cea spaniolă primeşte şi un bonus pentru eficacitate. Dacă româna tot n-a avut niciodată prestigiul unei limbi universale, păi de ce vorbitorii ei nativi să catadiscsească să-i respecte specificul?

În accelaşi soi de mutilare neruşinată a limbii române în termeni de grafie digitală aş integra şi prescurtările de sorgitne pseudo-engleză gen „k” în loc de „ca” şi „u” în loc de „tu” sau de „tine” (asta nici nu mai contează) şi multe altele. Acestea se motivează cu „economia de timp” şi cu cea de caractere (în cazul SMS-urilor). Însă cînd scrii în loc de „care”, ”kare”, ce prescurtezi? O soluţie pentru imperativul pragmatic al precurtarilor ar fi abrevierile, dar se pare că s-au demodat. Tînăra generaţie, concentrată pe hi5, propune spre uz un nou limbaj. Am auzit de la profesori de liceu că acest argou web pătrunde şi în reflexul scrisului de mînă. Deja nu mai e vorba de ceva de bon ton, ci de o maladie care se organizează şi organicizează în tară.

Parcă îmi şi imaginez în vreo cîţiva ani cum într-un îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie al limbii române aceste derapaje vor deveni normă pentru că uzul lor exhaustiv va prevala, pragmatic vorbind, asupra componentei etimologice a limbii. Atunci vom scrie în limba română fără diacritice şi cu „k” în loc de „c”. După cum se vede, în România, limba se va reforma înaintea politicii şi a economiei.