Etichete

, , , , , , , ,

Din categoria gesturilor care îmi repugnă ca act gratuit, în Spania m-am întîlnit cu două forme de manifestare cu pseudo statut cultural-specific-naţional care se confundă cu salutul şi socializarea: pupatul şi îmbrăţişatul.  În mijlocul străzii, la biserică sau la crîşmă (în fapt la orice formă de vedere şi de revedere), zîmbitor şi fals afectuos, aceste gesturi presupun iniţierea interacţiunii între una sau mai mult persoane (între care relaţia e de obicei doar de tipul cunoscut-cunoscută). Mai mult, chiar înlocuiesc expresiile clasice de captatio benevolentiae ale începutului unei conversaţii precum: „Bună!”, „Ce mai faci?”, „Mă bucur să te văd”, „De cînd nu te-am mai văzut!”, „Ce mai e de viaţa ta?” etcetera. Prin acest tip de gest se deschide un cîmp comunicativ care îşi are finaliatea mult mai repede. Pesemne că e vorba aici de o chestiune de pragmatică de aceeaşi filieră cu tendinţele societăţii de reducere a semnificatelor. Pentru că, mai mult decît clişeele enumerate mai sus, toate limbile, toate culturile şi toate tipurile de relaţii interumane au de unde să ofere cuvinte şi formule adecvate manifestării în spaţiul public a bucuriei revederii, a afecţiunii pentru celălat, a complicităţii, a dorinţei de socializare, de cunoaştere sau a plăcerii pur şi simplu de a sta de vorbă.

Mie, sărutul pe obraz al unui necunoscut nu îmi spune nimic. Din contra. E ca un fel de negaţie din start a posibilităţii de construcţie a unui dialog. Mă stinghereşte şi mă îndepărtează pentru că e ca o formă brutală de intruziune într-un spaţiu privat. Luatul în braţe la fel. Unui student Erasmus care nici nu îmi ştie numele, dar îmi sare de gît, nu pot să-i răspund cu o „formă de socializare” pe măsură, ci doar cu o expresie de repulsie şi dezgust şi cu o dare fizică la o parte. Sărutul şi luatul în braţe pentru mine sînt gesturi intim-personale. Din convingere evit să le dau frîu în spaţii publice. Nici cu prietenii apropiaţi nu le practic, decît foarte rar şi pentru a marca stări şi momente cu adevărat semnificative.

Din categoria elementelor gestuale care presupun declanşarea interacţiunii semnalez ca alternativă, practicată cu aceleaşi semnificaţii cam în toate spaţiile europene, datul mîinii: impersonal, formal dar care deschide un cîmp de comunicare. E mai rece, dar are mai mult potenţial de a lăsa celor două părţi implicate libertatea de opţiune pentru o natură sau alta a formei de interacţiune.

Însă, probabil, cum acceptăm că anumite cuvinte s-au desemantizat, că pronumele de politeţe nu face decît să incomodeze în limbă, aşa acceptăm şi că gesturile şi-au pierdut din conotaţii şi s-au diluat într-o formă de promiscuitate ridicată ilegitim la rangul de a fi sociabil, a fi politicos, a fi drăguţ, a fi prietenos. Noi, europenii racordaţi totalmente la caracteristicile neo-postmoderniste ale secolului XXI, mai avem puţin şi o să ne arătăm atît de bucuroşi de cunoştiinţă sau de revedere cu cineva încît o să ne dăm pantalonii jos în mijlocul străzii. Asta pentru că, într-o epocă informaţională, ştim că orice interacţiune trebuie să aibă un atac bun. Şi aşa ajungem să redescoperim focul.