Sensibilităţi umane şi catalane

Etichete

catalani, hipersensibilitate, idiosincrazii, ignoranţă, mofturi, sine

Am remarcat că populaţia catalană suferă de hipersensibilitate, cu precădere vizuală, auditivă şi olfactivă, pe lîngă cea ideologică. Însă idiosincraziile (degenerate de multe ori în halucinaţii) au ca obiect numai pestilenţialul şi inadmisibilul exterior şi al altora, nicidecum pe cel interior şi al sinelui. Astfel, primesc numai priviri încruntate, gesturi de dezgust şi respingere precum şi adresări răţoite şi ofensive cu privire la „apucăturile” mele „huligăneşti” care perturbă armonia publică a universului lleidatan. Concret. Un catalan nu poate trece printr-un rotocol de fum timid şi inofensiv, pierdut în mirosul tare de gunoi al oraşului fără a-şi face „loc” cu mîna şi a grăbi ostentativ pasul, îndepărtîndu-se, fără a uita însă să arunce o privire piezişă în urmă. Un student conştiincios dintr-o sală de lectură nu se poate concentra la privitul pozelor din vacanţă dacă îi străbate timpanul un „firicel” de muzică provenit de la căştile mele, îndesate cu precauţie pe urechi. Baba de pe palier nu-şi poate înghiţi pastilele dacă eu vorbesc normal în camera de alături şi nici nu poate adormi cînd eu deja visez, auzind „gemete”, care din apartamentul locuit de patru fete, sigur îmi aparţin mie. De dezmăţul dintr-o seară de pe casa scării cu siguranţă tot eu sînt vinovată, deşi eu mi-am petrecut noaptea la net, la facultate. Ţinuta mea vestimentară , elegantă şi cu asorteuri „la dungă”, este şi ea, un obiect de mirare pentru privirile scurte şi tăioase ale trecătorilor. Cerceii din nas, din barbă şi din alte zone vizibile pe care nu consider necesar să le precizez, precum şi zgărzile de pe la gîturi, hainele nespălate şi spînzurînde pe trotuar nu atrag nici măcar o uitătură, dapăi un oprobriu.  

Fiinţa mea le este vizibil incomodă catalanilor şi nu numai. Prezenţe întîmplătoare şi cazuale din juru-mi se consideră de multe ori legitimate în a-mi „corecta” comportamentele după „normele” lor. Stau şi mă întreb de unde îşi arogă unii modelul propriu drept tipar normativ. Culmea e, că „aceia” sînt întocmai cei lipsiţi de coerenţă interioară, limitaţi la un sine mimetic şi suficient, dar a căror voce este puternică şi provine din plămîni sănătoşi. Îmi permiteţi, vă rog, voi ce aruncaţi cu anatema ca şi cum aţi împrăştia cu pietre, să-mi manifest şi eu sensibilităţile mele ultragiate? Nu, ştiu că nu mi-aţi îngădui, dar totuşi încerc să vă sfidez. Eu „sufăr” de „mofturi”, idiosincraziile mele nu ţin de realitatea vizibilă, palpabilă, în definitiv strict fizică. Deci nu există. Sensibilităţile mele morale, lingvistice şi estetice nu sînt argumente pentru detractori-dumneavoastră. Totuşi, şi mie îmi vine să-mi fac loc cu mîna prin norul scăpărat din fumul ingnoranţei, şi eu aş vrea să nu aud sonorul limbii române scrijelite în dezacorduri şi să-mi obosesc ochii cu scrieri cu prescurtări englezeşti şi fără diacritice. Nici gemetele  de bună-voinţă ale „mamelor Theresa” nu mă prea lasă să dorm bine, căci nu-mi doresc partide de amor apostolic şi apostrofări în grup. Muzica sferelor care n-au atingere ideatico-intelectuală în ceea ce mă priveşte, zău că aş pune-o pe mut. Cît despre „halucinaţii” îmi permit şi eu să am deliruri de idei fără a-mi limita spaţiul de desfăşurare şi a-mi menaja „adrisantul”. Cît despre estetica existenţei şi pe mine mă oboseşe lipsa de „simţ”, şi zău că mă simt violată de cîte ori merg pe stradă cînd văd cum neîngrijirea, lipsa de construcţie a imaginii sau „naturaleţea prea naturală”, lasă o dîră de prost gust şi „parfum” care te face să întorci capul – dar nu spre, ci dinspre. Tocmai aceia sînt „moraliştii”. Dar, drept să vă zic, eu îi invidiez. Aş schimba şi eu idiosincrazia mea la ignoranţă cu una la fumul de ţigară. Fumul de ţigară se disipează în aer, rapid, însă ignoranţa rar îşi găseşte aerul inteligenţei care s-o rarefieze.