Etichete

, , , , , ,

Protestele studenţilor de zilele astea din Catalunya împotriva procesului Bologna mi-au dat şi mie curajul să-mi pun în piept un ecuson cu „grevă japoneză”. Aşa cum consistenţa manifestaţiilor catalane e îndoielnică, am zis şi eu să-mi arog dreptul de a trece motivele şi obiectul protestelor mele sub semnul ambiguităţii perceperii lor de către cititori. Pentru prima dată constat că eu şi catalanii am putea avea ceva în comun. Nu indiferenţa, indolenţa şi necunoaşterea realităţii, ci un atare relativism chestionabil al subiectivismului, al încruntării, al gestului ieşirii în stradă şi al strigării „durerii”. Explicit: şi eu mă aflu la răspîntia contestării unui sistem, în care totuşi accept să mă angrenez. Contest autorităţile, mijloacele şi scopurile, precum şi tratamentul asupra persoanei mele. De ceva vreme tot stau cu ecusonul în mînă, fără să îndrăznesc să mi-l înfig ostentativ în piept. Şederea în Catalunya pesemne îmi conferă mediul prielnic manifestării unui curaj orb şi, în esenţă precar, de a spune „Nu, pînă aici!”. Nu obişnuiesc să cer: nici să fiu văzută, nici să fiu ascultată, nici ca părerea mea să conteze pentru cineva, cu atît mai puţin să schimb un sistem al cărui angrenaj s-a obişnuit să lucreze într-un mediu sordid şi pestilenţial. Totuşi, dintr-o mină secată de orgoliu, mai clipoceşte deasupra mătasei broaştei reflexul unei împăunări a sinelui ultragiat. Spun „nu!” doar cînd ajung la căpătul putinţelor şi al posibilităţilor de încercare de a crea un spaţiu pentru vizibilitate. Şi aştept. Asta e, în fond, „filosofia” grevei japoneze: să faci ceva ca lumea să te vadă, poate aşa o să te ia în seamă. Sau măcar să te privească. Nici nu mai contează cum – chiorîş, strîmb sau empatic -, doar să ieşi din tabloul pictat cu indiferenţe. Apoi, să te asculte. Greva e soluţia marginală, alternativa disperat-haotică, ilegitimă sau legitimată în negativ.

Deşi cele mai multe greve sînt un fracaso, se pare că sînt singurele puncte de acumulare ale energiei umane în acelaşi timp rezidente şi reziduale, care nu se mai poate disipa şi investi în altceva, decît în revoltă. Grevele sînt eminamente actul omului revoltat. Cauza trece sub derizoriu prin natura actului şi totuşi, atitudinea grevelor e mereu însoţită de aceea măreţie de joasă speţă care îi conferă revoltatului o ultimă redută pe care să îşi cocoaţe orgoliul cangrenat, scuipat în piaţa publică şi spînzurat în faţa tuturor. Cînd viaţa nu mai are sens, greva îi dă unul. Îi conferă iluzia zemoasă şi lubrică a falsei existenţe, a posibilului posibil, deşi fiinţa sa e blocată în posibilul imposibil. Roata lumii n-are nevoie de omul revoltat, îl extirpă ca pe un organ bolnav şi nefolositor. Chiar dacă e putred, putreziciunea secretă uleiul ei care pune în mişcare motorul sistemului.

Grevele există pentru că oamenii nu pot accepta că părera lor nu contează. Pentru că nu-şi pot asuma condiţia nimicului în care se află şi pe care îl ilustrează cu precădere. Ei vor să se vadă la televizor în ochii celuia căruia îi cer să-i asculte. Vor victoria prin umilire, prin strigăt şi ignoră asemănarea lor cu personajul din tablourile lui Munch.

Şi eu, ca toţi revoltaţii, ştiu că greva e inutilă. În fapt, ca şi sforţarea, ca şi iluzia, în definitiv ca şi existenţa. Însă îmi este morcov. Morcov existenţial care, ontic, îmi dă îndrăzneala unui şut de a mă cocoţa pe un stîlp, „ascensiune” pe care, altfel,  condiţia mea de damă cu pretenţii nu ar permite-o. Ontologic se numeşte prostituţie, preacurvie. Greva e ca un fel de mască. Aştepţi ca ceilalţi să îţi spună că nu-ţi stă bine cu disperarea pe faţă şi că ar trebui să reintri în condiţia acceptării. Ăsta e succesul grevei. Cel mult să fii văzut că eşti. Ascultarea ce nu ţi s-a dat, nici nu ţi se va da. Aştept să văd dacă eu o să mă prind de asta înaintea catalanilor.