Etichete
cîntec, cesaria evora, clipa cea repede, iluzii, mare, sfîrşit, singurătate, tiemp y silencio
„Acel stupid partir c’est mourir un peu spune şi el că orice des-părţire este căderea dintr-un element. Redevii parte fără întregul tău sau nu mai ai parte”.
Cît poţi să poposeşti asupra unei bucurii încît să nu ajungi s-o perverteşti în vacuitate, lungind-o ca pe o peltea ieftină? O clipă. „Clipa cea repede”, care moare înghiţită de sentimentul rău care îneacă gîndul bun şi crescător în devenire. Totuşi, cum poţi să prelungeşti frumosul ca stare? Prin alteritate – varianta optim-idealistă. Irelevant. Sau prin cuvinte. Epuizat. Aşa că, peste amărăciunea cea nouă care îmi sugrumă starea de reverie ce-a fost, îmi mai rămîne alternativa eliberatore a unei supape: suprapun o melodie peste insidia urîtului şi mai prelungesc clipa frumoasă cu un cîntec. Iluzoriu şi momentan, starea de la poalele valurilor revine ca savoarea efemeră a spumei. Pierzîndu-se, părăsindu-te, continuîndu-te prin încă-o amăgire şi încă una, cînd mai larg, cînd mai aproape. Tiempo y silencio.
Pe culmile conştientizării 
„Strângând nisipul în pumn, mă gândesc câte încap într-o clipă în care nu mai vrei să spui nimic.”
Octavian Paler în Caminante
„Dacă destinul nu depinde de tine, de tine depinde ce faci cu ceea ce îţi dă destinul.”
Octavian Paler în Eul detestabil
îmi place cum îţi aşezi gândurile. e formidabil ce citesc la tine pe blog