Etichete
cîntec, cesaria evora, clipa cea repede, iluzii, mare, sfîrşit, singurătate, tiemp y silencio
„Acel stupid partir c’est mourir un peu spune şi el că orice des-părţire este căderea dintr-un element. Redevii parte fără întregul tău sau nu mai ai parte”.
Cît poţi să poposeşti asupra unei bucurii încît să nu ajungi s-o perverteşti în vacuitate, lungind-o ca pe o peltea ieftină? O clipă. „Clipa cea repede”, care moare înghiţită de sentimentul rău care îneacă gîndul bun şi crescător în devenire. Totuşi, cum poţi să prelungeşti frumosul ca stare? Prin alteritate – varianta optim-idealistă. Irelevant. Sau prin cuvinte. Epuizat. Aşa că, peste amărăciunea cea nouă care îmi sugrumă starea de reverie ce-a fost, îmi mai rămîne alternativa eliberatore a unei supape: suprapun o melodie peste insidia urîtului şi mai prelungesc clipa frumoasă cu un cîntec. Iluzoriu şi momentan, starea de la poalele valurilor revine ca savoarea efemeră a spumei. Pierzîndu-se, părăsindu-te, continuîndu-te prin încă-o amăgire şi încă una, cînd mai larg, cînd mai aproape. Tiempo y silencio.
Pe culmile conştientizării 