Etichete

, , , , , , , , , ,

Călătoria

„Noi nu sîntem noi; trăim în elemente. Trăim în elementul prieteniei, în elementul profesiunii, în al unei limbi, al unei culturi, al unei epoci. Nimic nu este ceea ce este; e altceva, legea noastră. Dar omul poate preface elementul din mediul exterior în mediu interior”.

Dacă închiderea nu se mai deschidea, se ferecase în ea însăşi ca melcul în spriralele cochiliei, am hotărît să probez deschiderea, forţînd-o. Aşa că, mi-am aşezat poşeta pe umăr şi am plecat, lăsînd ezitările în faţa gării Lleida-Pirineus. Am mers cu spatele. Hermeneutic: nu am plecat în, am plecat din. Destinaţia avea nume numai pe hartă: Barcelona-Sants. Avea însă înfăţişare: val, nisip, tăcere, soare.

Detrás de la ventana

Peste cîmpurile din afara Lleidei a plouat cu soare care a ruginit pe frunzele coapcilor în formă de bănuţi de aur ţigăneşti. Cînd văd Seu Vella depărtîndu-se, biciuită de macarale şi de ruine „picatate” cu graffity, ceva începe să-mi tremure în ochi. Mă abţin, totuşi. Nu, cartea din poale nu-mi serveşte la nimic. Tîmpla îmi stă lipită de geam. Trenul ăsta merge prea repede, îmi spun. Am timp doar să înghit, să mă umplu, nu să şi diger. Sînt bulimică şi mă inund cu starea care mi se livrează, aşa cum învăluie soarele totul în cale: solul roşu, arid şi sfărîmicios, cîmpurile cultivate cu arbuşti pitici, dealurile înălţate parcă din spumă de mare împietrtită, castelele uitate dintr-o altă epocă în mijlocul manifestării timide a agriculturii. În realitate, peisajul e urît, contradictoriu şi sterp. Pe geam scrie „Ventana de emergencia”. Pentru mine e semnul deschiderii. „Dacă nu există ferestre, ele trebuiesc inventate”. Mi-e bine.

Al rededor de la gente

Toţi oamenii merg mai repede ca mine. Aleargă. În ciuda mobilităţii fizice, eu stau şi lumea se mişcă în jurul meu. Senzaţie de privilegiată. Barcelona s-a gătit special pentru mine, într-o zi de sîmbătă, cu multă lumină şi cu posibilul care rezidă în necunoscut. Mă aşteaptă cu fremăt, cu vîjîit de metrouri, cu priviri de oameni care poposesc în întîlnirea privirilor, nu prea mult, ca să nu-şi lase amprenta trecerii fugare. Am întîrziat cu trei luni, ar fi trebuit să vin mai din timp. Dar nu m-a prins din vreme, în condiţia în care trebuie să mă instalez pentru a putea călători. Singură fiind, alteriatate e din belşug, mai ales în gîndurile pentru care nu-mi trebuie poşetă. Totuşi, cum de nu m-am prins mai din vreme? Bucuria are cîntec, mă prind în muzica oraşului, cu sunet de alămuri şi cu vuietul străzii. „Hei guapa!” nu mi se mai pare aşa vulgar, nu mai fug. Doar trec mai departe. Nici asupra bărbatului de 50 de ani cu trăsături serioase şi barbă albă care merge pe bicicletă în pielea goală nu poposesc prea mult cu privirea. Doar zîmbesc şi continuu să merg. Grăbit, să ajung la mare. Portul îl amîn. „La mare” e o obsesie spre care grăbesc pasul. Labirintul barcelonez se rezolvă după indicatoare. Ajung prea repede. N-am apucat să mă pregătesc, dar mi-e bine.

Delante del mar

Marea mă primeşte ireal de albastră şi mă momeşte cu efemeritatea spumei care rămîne leneşă pe nisip după ce s-a agitat în valuri mîndre, sub razele prea calde de soare. O să mă îmbăt. 15 noiembrie pe plaja Sant Sebastià se simte asemenea unui 1 mai la Costineşti, lipsit însă de indiscreţia şi opulenţa discotecilor, a micilor, a fumului şi a zgomotului. Lumea s-a aruncat pe nisip, într-o infinitate de curmezişuri, narcotizată de soare. M-am cocoţat pe o stîncă şi am început să beau. Val după val, cu ridicări în trombă, cu arcuiri, apoi cu prăbuşiri în învîrtiri şi acumulări. După fiecare „înghiţitură”, rămîne senzaţia spumei, clipocind puţin asemenea unui jăratic, mai apoi stingîndu-se ca şi cum n-ar fi fost. Berea-mi lipsea din mînă, dar mă simţeam ca şi cum ar fi fost. Mă uitam la mare, dar nu mă reflecta pe mine, nici nisipul, necrezut de fin pe alocuri, şi nici măcar soarele. Reflecta lumina, în spectrul ei infinit coloristic. Valurile se înalţau după carcuirea curcubeielor. Faţa în faţa cu ea simţeam că mă cheamă să alunec de pe stîncă şi să mă izbesc odată cu ea de ţărm. Ţigara se fuma singură, în mîna stîngă, nu mai putea să absorb decît aburul pe care îl făceam la ţărm lumina de apus. „Nebuni” încă mai încercau să facă surfing, dar valul se înalţa prea puţin, mereu mai sus decît ei. Soarele fugea, aşa că am fugit şi eu la o teresă de pe plajă. Un pahar de bere şi o scrumieră m-au costat trei euro. Lumea cealaltă servea festinul de fiecare zi. Am ignorat privirile şi gestualitatea care mă indicau pe mine, eu mă săturasem cu o „bara de pa” pe care o luasem din Lleida. M-am întors pe nisip, pe acelaşi drum, nu şi pe aceiaşi paşi. Nu i-am mai găsit, decît sparţi în scoici colorate. Mi-e bine.

Hacia el puerto

Imaginea şalupelor de lux, legănate de vînt, care agaţă soarele în pînze şi catarge la ceas de apus, mă înţeapă cu emoţia aerului care se lasă din ce în ce mai greu şi mai rece. Într-o zi de sîmbătă zona portului din Barcelona vuieşte de manifestări ale comerţului şi ale promenadei. Privesc la fiecare: comercianţi emigranţi cu lucruşoare fel de fel, „hacidos a mano”. Nu mă pot abţine de la a-mi desfăta dimensiunea estetică. Mi-am cumpărat măşti: de pus pe perete şi de pus la gît. Mi-au mai rămas însă bani şi de o bere, cam prea rece, dar care m-a ajutat să termin pachetul de ţigări şi să primesc printre neliniştile mele amorţite şi larma lumii, fără dezgust. Surprinzător, nu-mi detectez nici un fior de mizantropie, oameni mi se par frumoşi, legănaţi în armonia sinelui, şezînd la o masă şi luîndu-şi doza cotidiană de bine, cu vin scump şi meniuri pretenţioase, ori însoţinu-se de mînă pe ritmul paşilor leneşi. Se întunecă, şi viaţa în Barcelona de-abia acum începe, eu însă trebuie să mă întorc acasă. Mi-am făcut plinul de soare, am reuşit să aud tăcerea de după prăbuşirea valurilor şi mi-am spălat sufletul cu spumă de apă sărată. Gata. Mi-e bine.

Frente a mi

Plecînd din Barcelona, am mers spre Lleida tot cu spatele. De data asta, pe geam nu se mai vedea decît luna, ca o gaură bizară într-o mare de negru. Nu lăsam nimic în urmă. Am luat totul cu mine. M-am îmbogăţit. Somnolenţa ca expresie a copleşirii, oboseală caldă, plăcută. Închid ochii.  Marea mi-a reaşezat lucrurile la locul lor şi m-a mustrat pentru confuziile din ultima vreme. Am regăsit elementul alterităţii, rătăcit unde nu trebuia prin mine şi am redescoperit singurătatea ca formă de posibil, de deschidere, de înghiţire. Plecînd cu alteriatea în gînd m-am întors cu ea în suflet. Lipsa prezenţelor precare mi-a deschis orizontul acela ireal de albastru, întins cît marea. De data asta am înghiţit eu, nu m-am mai lăsat înghiţită. În Lleida, la ora zece, deja noaptea s-a instalat cu mizerie pe Calle Major şi cu pustietate. Nu m-a speriat şi nici nu m-a exasperat, dar m-a făcut să mă întreb dacă într-adevăr văzusem marea în acea zi. Mi-am revenit repede însă: „Tot ce mă îmbogăţeşte e adevărat”. Mi-e bine.

Sfîrşitul terapiei.