Etichete
ar putea fi, cuvinte, delir, existenţă, lleida, singurătate, tăcere
Tăcerea
„(Înţelept.) De-aia fiecare om trebuie să-şi vadă de trebuşoara lui.
– (Uitându-se în apă) Să privească în cercul său.
– Şi să tacă. (Pauză.)
– Numai că eu trebuie să strig. Să-l chem pe Iona.
– (Strigă.) Ionaaa!
– Nimic.
– (Strigă.) Să nu te prind pe-aici, auzi? Nu te mai ţine după mine, Iona!
(Pauză.)
– De fapt, Iona sînt eu.”
Încerc să nu mă ascult şi să nu îmi vorbesc. Număr stele, ferestre luminate de la blocul de vizavi, felinare stinse şi maşini care trec prea rar. Doar ca să nu mă gîndesc, să nu apuc să mă aud, să nu apuc să mă rostesc. M-am mutat să locuiesc în balcon, în frigul şi ceaţa unei nopţi în care gunoierii îşi fac îndatoririle şi străzile sînt înecate în clăbuci care transformă actualitatea paşilor în pierderea urmelor. Dar dacă privesc nu înseamnă că monologhez? Dacă număr, nu înseamnă că gîndesc? Dacă tremur de frig nu înseamnă că mă comunic? Tăcerea este imposibilă. Mă aud în carul mic şi dialoghez cu iluziile pe care nu pot să le ignor sclipind. Nu pot să nu mă întreb de ce numai un felinar din zece are becul ars şi să scormonesc posibile variante despre ce s-ar putea întîmpla îndărătul perdelei cu falduri care stă între oblon şi o lumină galbenă, difuză. Ce face, acea fereastră, din cele în jur de 200 existente să rămînă singura luminată? Implicaturi, presupoziţii, in facto, gîndire. Ce face fumul să iasă din ţigară îmbîrligat de fiecare dată în alt chip? După ce ordine rămîne spuma berii pe marginea paharului şi rujul pe buza lui? Meditaţii, precare, dar, meditaţii, forme naive de gîndire. Nu pot să nu mă livrez în lucruri, în semnificaţii, în interpretări, în ar putea fi-uri. Nu, direct nu pot fi, nici în prezent, nici în imediat. Doar în reflexie, în semnificant. Faza semnificatului a fost pierdută într-o viaţă anterioară, pesemne. Să mă umplu cu amărăciune, să îmi plimb sîngele de colo-ncoace, să îmi foiesc gîndurile pe toate părţile, să arunc vorbe în aer şi în eter, să explodez vocabule şi să lansez anateme – asta e simplu. Tot ce e natură proprie e simplu, chiar dacă e chin. Nu, nu am tăria să tac. Poate că tăcerea e într-adevăr expresia singurătăţii sau măcar a însingurării. Dar eu nu, vorbesc încontinuu, mă „întreţin” să nu-l pierd pe „Io”. Confortul alterităţii e în a nu-mi tăcea. Îl întreţin cu tot ce-i place lui mai mult: gînduri, furii, anxietăţi, disperări, necesităţi, visuri, expectative, dezamăgiri, alcool, tutun, alte alterităţi, imaginaruri, concreteţi transgresate, ură, patos, pofte, dorinţe. Nu, nu mă pot dispreţui îndeajuns pentru a-mi tăcea. Nici lumea nu o pot ignora într-atît pînă la a nu mă adresa ei. Nici realitatea n-o pot eluda pînă a nu mă raporta la ea. Nici oamenii nu îi pot alunga pînă la a nu le mai scrie. Ştiu că tăcerea lor îmi răspunde.
***
Mîiine mă duc să vorbesc cu valurile şi să ascult marea din cea mai tăcută scoică. Nu, nu vreau să-l iau cu mine pe Iona, dar o să se ţină după mine.
