Bucuria peştilor din acvariu

Etichete

acvariu, alteritate, existenţă, Iona, oameni, peşti, singurătate

„- Zău, nu prea sunt în apele mele.  (Se clatină.) Care-o fi cauza?”

V-aţi gîndit vreodată cum trăiesc peştii în captivitate? De fapt, nu. Cum se bucură peştii dintr-un acvariu?. Well, aţi spune că nu ar fi prea multe de zis. Se bucură cînd li se dau viermi de mîncare pentru că nu se pot hrăni singuri, adică aşteaptă în fiecare zi o mînă izbăvitoare să le împrăştie o chestie putrezită şi urît mirositoare, numită hrană. Se sufocă în apa năclăită în care există, fără să poate face nimic. Se găsec la mila cuiva. A nu contează cui.

Dar v-aţi gîndit, oare, vreodată, la frumuseţea peştilor? Sau la faptul că în tăcerea lor rezidă o formă de limbaj pe care n-o pot auzi decît cei „aleşi”? Sau că poate se străduiesc să le placă viermii pe care îi mănîncă doar pentru că n-au de ales. Poate că e un merit şi obişnuirea cu dezgustul existenţial. Adaptarea. Trebuie şi ei să traiască, într-un fel, îngiţiţi, într-o sferă.  Sau la faptul că sînt deosebit de pretenţioşi v-aţi gîndit? Că nu pot suporta variaţii mari de temperatură pentru că sînt prea sensibili, că frigul prea mare cît şi căldura prea intensă le slăbeşte vitalitatea? Nu, nu le place căldicelul. Doar au nevoie de comfort. Le trebuie măcar imitaţia mediului natural. Da, de fapt se hrănesc cu iluzia libertăţii pe care majoritatea nu au cunoscut-o niciodată, dar o respiră cumva, fără să ştie, prin branhii. Poate că au şi complexe. Complexele unor organisme insuficeint evoluate, cu limite biologice.

Da, pesemne peştii din acvariu sînt cele mai absurde creaturi. De ce mai înoată dacă oricum ştiu că nu o să iasă din cercul care îi închide? Sînt prostuţi, adevărat. Ce vorbeam, de limite ontice. Totuşi ei, constituiv, au impuslul de a da din aripile lor pînă obosesc. Nu pot să renunţe la viaţă. Trebuie să înoate, de vreme ce nimeni nu îi lasă pe uscat, să se usuce. Sînt iubiţi cu grija obişnuinţei: „La dracu, azi trebuie să dau de mîncare la peşti şi să le schimb apa, da n-am nici un chef. Doar n-o să moară dacă îi mai las o zi aşa, nu?”. Nu, bineînţeles că n-o să moară. Doar că o să respire mai greu şi oricum o să se împovăreze de propria existenţă pînă la sufocare. Nu-i nimic, luăm alţii.

Peştii sînt „boring”. Nu fac nimic. Dar ce ar putea face într-un acvariu decît să supravieţuiască? Ştiu că asta nu-i ceva de apreciat. Peştii pot fi înlocuiţi şi pot funcţioana drept decor. Vitalizează spaţiul, sînt coloraţi. Nu toţi, unii.  Unii sînt de-a dreptul urîţi, odioşi.  De obicei deţinătorii lor îi confundă cu elementele decorative, uită de viaţa lor. De fapt, de cele mai multe ori stăpînii le sînt cei mai nepotriviţi oameni. Aceia care le dau de mîncare şi îi îngrijesc de fapt nu le cunosc nevoile, dar se simt bine în calitatea pseudo-altruismului de deţinători.

Peştii suferă. Aşteaptă. Să li se dea ceea ce şi-ar dori. Sau măcar fărîmituri din ceea ce-şi doresc. Toată lumea însă crede că ştie şi nimeni nu se mai gîndeşte la asta. De ce s-ar complica inutil? Dacă sînt frumoşi şi străluictori înseamnă că sînt fericiţi, nu? E vorba de un raţionament inductiv. Doar nu le trebuie mare lucru, au tot ce le trebuie: hrană şi casă.

Însă ce-ar fi să li se arunce din cînd în cînd în acvariu o undiţă sau un năvod? Să-i prindă şi pe ei cineva anume, cine vor ei, cînd vor ei, ca mai apoi să le dea drumul într-o mare pe care au visat-o în fiecare piruetă din acvariu, în vremea plictisului de pe urmă?

Dar, cine dintre oameni ar mai putea avea în zilele noastre vise cu peşti? Cît despre pescarii de oameni, pesemne că acelora li s-a diluat de mult voinţa în mări moarte şi instinctul li s-a înecat în ape prea repezi.