Etichete

, , , , ,

Sînt ultragiată de desemantizarea verbului „a filosofa”. Cînd văd uşurinţa cu care acest verb este conjugat la persoana întîi de către indivizi şi individe cărora le-ar trebui vreo zece perechi de cîrje ca să articuleze o frază (nu un enunţ!) îmi vine să-mi iau lumea-n cap. Dar asta nu înainte de a cumpăra nişte cenuşă să o împrăştii deasupra universului contaminat cu suficienţă.

Datul cu presupusul, nu. Datul din gură frust şi inconsistent este auto-desemnat în mod ilegitim şi abuziv, de cei care practică sportul limbii insuficient convertite într-o formă de gîndire formă de raţionament minimal (care măcar să indice prezenţa unor sinapse), „filosofare”. Cred că se zvîrcolesc Heidegger şi cu Platon în mormînt de cîţi filosofi au răsărit precum buruienile pe metru pătrat. „Eu filosofez, prea mult, asta e problema mea”, auzi din gura unui ins pe care îl trădează însăşi precaritatea afirmaţiei.

Chiar şi activităţi mai înalte şi mai consisitente intelectual decît elementarul „dat din gură”, precum problematizarea, meditaţia, exprimarea unui gînd sau expunerea unei idei nu se ridică la semnificaţia lui „a filosofa”. Însă, ce le putem face celor care se simt sufocaţi de atîta filosofie care rezidă în fiinţa lor şi îi deturnează de la firescul unei vieţi sublime şi obişnuite?!

În faţa acestei infuzii de filosofie simt cum mi se îmbîcsesc porii de sărăcie cu duhul. Mulţi opun simplitatea filosofiei (iarăşi o aberaţie şi asta, întrucît între filosofie şi complicaţie nu se poate pune cu aşa mare uşurinţă semnul echivalenţei). Oricum, hai să spunem că pe o anumită linie de argumentare ar putea fi legitimă contrapunerea. Însă majoritatea confundă simplitatea cu sărăcia cu duhul. Simplitatea e sublimă, e sursa unui rafinament intrinsec, e perfecţiune originară, e privilegiul neîntinării. Pe cînd, sărăcia cu duhul e limită, e prostie, e precaritate, e comoditate, e lipsă de contact între sinapse şi e, în esenţă, dezgustătoare.

Majoritatea persoanelor care afirmă că „filosofează prea mult” sînt sărace cu duhul. De ce? Pentru că oamenii simpli nu filosofează niciodată. Iar filosofii adevăraţi nu spun că filosofează pentru că într-adevăr filosofează, acest fapt fiind evident, deci afirmarea lui ar fi redundantă. Celor săraci cu duhul, neobişnuiţi să se privească în oglindă şi să-şi vadă lungul nasului, li se pare că sînt mai interesanţi cu vocabula „filosofie” între dinţii din faţă şi cred că aşa le creşte, de unde nu-i, şi un neuron în plus. Adevărată, universală şi atemporală zicere a mai scornit poporul român: „Prostul dacă nu-i fudul, nu-i prost destul.”

Le-aş sugera celor pe care îi ustură creierul de la atîta filosofie nişte lubrifiant neuronal. Dacă nu, nişte cenuşă în cap ar putea absorbi cu succes excesul de sebum dintre dendrite şi axoni.