Etichete
îndoctrinare, catalană, Catalunya, dragoste, dragoste de ţară, limba română, România, spania
De o lună sînt cea mai frustrată şi mai îndrăgostită fiinţă din lume, atît de îndrăgostită încît aş fi în stare să accept orice provocare, oricît de îndrăzneaţă, numai să fie în limba română. E vorba, evident, despre o dragoste autentică de limbă şi de o frustrare lingvistică şi mai autentică, manifestată în raport cu un naţionalism catalan ieşit de sub orice simţ al ridicolului.
M-am săturat de atîta pornografie promovată prin toate canalele şi tipurile de producţie media şi, vulgar spus, pe cale orală. Concret, cel mai „porno” schimb de replici ever: înregistrat la un curs educativ la Universitat de Lleida despre concepte operaţionale narative în film: „En el futuro tots parlan en catala?/ – Si, si, es una llengua universal!”. Faptul că era vorba de un film SF e mai puţin relevant în acest context (în film fanul FC Barcelona care vroia să se sinucidă pentru că echipa favorită avea să piardă în viitor cu Real Madrid cu 0-10 era construit de manieră realistă şi foarte serioasă), date fiind multiple surse şi forme de manifestare ale aceleiaşi obsesii.
Să detaliez, dar mai întîi cîteva precizări. Catalunya nu e în Spania decît geografic. Toată lumea din Catalunya e cunoscătoare de castellană (spaniolă) dar refuză firesc, convins şi cu obstinaţie să vorbească. Cu studenţii străini, autohtonii sînt foarte atenţi să le ofere fel de fel de facilităţi şi gratuităţi pentru învăţarea catalanei. Însă, dacă pe vreun masochist îl pune dracu să încerce să înveţe sau să se exprime în catalană şi în mod nevinovat va greşi amestecînd cele două limbi al naibii de similare – castellana şi catalană – va fi supus oprobriului public şi general al privirilor dezgustate pentru „crima” comisă de a fi aglutinat ilegitim două limbi istoric, cultural (pînă şi lingvistic ai putea crede!) antagonice.
Singura seară în care chiar m-am distrat cu poftă aici a fost aceea cînd am fost martoră la o piesă de teatru despre Erasmuşi organizată de Serviciul Lingvistic, din care răzbătea forţa auto-ironiei, ceea ce nu aş fi putut crede despre catalani după un tur al Barcelonei care parcă ar fi fost un tur al Catalunyei. Replică cheie (cheie ironică însă de această dată): „Catala es la llengua de tot: des tratates filosofico a novelas pornograficos”. De aici, ce şi-ar putea dori mai mult studentul Erasmus, „che es una classe de mamifero”, decît „porno en catala”?
Aşa că am hotărît că dacă tot catalana „es una llengua universal”, „ara i en el futuro”, voi refuza să citesc vreo bibliografie care-mi va fi recomandată în castellană. Şi voi spune, parafrazînd tiparul prostituţiei „erasmice” – „la mine sau la tine”- , cu dragostea de limbă învăţată aici şi din păcate nu în ţară: „în română sau în catalană?”
***
Reiau ca un PS, comentariul pe care i l-am dat Mihaelei (http://everdene.wordpress.com/) la postul ei rezultat în urma a multiple discuţii pe care le-am purtat noi pe tema naţionalismului şi a limbii care la catalani e esenţa activităţilor şi existenţei şi la noi un mare motiv de a băga capul sub pămînt.
În momentul cînd aş începe să am vise în catalană mi-aş pune întrebări asupra sănătăţii mele mintale, asta e sigur. Pentru că decît în mijlocul unui coşmar naţionalist strident catalan aş prefera să fiu în mijlocul unei mizerii româneşti autentice. De ce? Pentru că aşa simt, pentru că gîndesc, mă înfurii, mă bucur şi iubesc în română. Formele mele de-a fi sînt cuvîntul şi ideea, dar din limbă se nasc ele, în limbă se deschid şi în limbă se ofilesc. Şi de fiecare dată cînd spun aici, în Lleida că sînt din România şi primesc zîmbete rezervate sau întrebări „inoccente” de genul „rrom nu-i acelaşi lucru cu român, nu? Noi în Italia avem multe probleme cu ei…” sau „asta e în Europa?” nu mă simt vizată, nu mă simt lezată, nu mă simt ruşinată, nu aş vrea să nu fi primit întrebarea. Toate astea trec pe lîngă mine ca într-o peliculă SF pentru că iubirea nu vede, nu aude, e oarbă în mod conştient, pentru că prin iubire faci o alegere definitivă pe care nu o poate revoca ceva exterior sieşi. Coşmarul meu e să-mi uit dragostea, supliciul meu e să nu-mi pot folosi limba, regretul meu e să nu-mi pot apăra ţara, visul meu e să mă întorc acasă.
Pe culmile conştientizării 
Păcat că obstinaţia (condamnabilă?) a unora întunecă frumuseţea unei limbi. În română visăm mai mereu şi – în lipsa unor nuanţări care, într-o direcţia sau alta, să cauterizeze, riscăm să devenim, la rîndu-ne, mai mult decît naţionalişti: „Eu îmi apăr sărăcia, şi nevoile, şi neamul…”
@Haza. Popoarele bogate în prezent şi în trecut istoric (spre exemplu, italienii) îşi cam distrug „bogăţiile şi neamul” prin indolenţa cu care se raportează la alte spaţii culturale, fiindcă pentru ei, uzul doar al propriei limbi este o chestiune de comoditate şi nu de ideologie. De asta stau şi mă gîndesc, că din punctul ăsta de vedere fanatismul lingvistic catalan sau precaritatea „sentimentului românesc al fiinţei” românesc sînt mai frumoase şi mai puţin condamnabile în autenticitatea lor.
@Laura: în privinţa catalanilor, mă tem că e vorba de ideologie ( oricum, vin acuşi la faţa locului, să cercetez îndeaproape 😀 )!
PS: eu mă refeream la înverşunarea catalanilor şi la frumuseţea limbii spaniole (el castellano) 😀
@ Haza, again. Da, da, la catalani da, cu certitudine. Am înţeles la ce te referai tu, dar n-am putut rata ocazia să-mi amintesc de indolenţa italienilor şi prin comparaţie cu ea să mi se pară mai acceptabile ideologiile extremiste catalane sau româneşti. Şi catalana are frumuseţea ei, în ciudăţenie şi în faptul că pare o aglutinare de limbi romanice, însă exagerarea de a o impune generează refuzul învăţării şi utilizării ei.
@Laura: nu putem „corecta” noi ceea ce memoria colectivă a consemnat altfel! E adevărat că această normă – pînă la urmă geografică – (dacă vrei, Spania ca gen, iar Catalunia ca specie) obsedează şi deranjează, din orice unghi ai privi (spaniol sau catalan). Mă tem că trecutul acestui conflict s-a înrădăcinat altfel în istorie decît în memorie. Şi, din acest moment, refuzul învăţării (şi implicit neacceptarea) nu va face nicicum mai multă lumină.
@Haza. Eu nu vreau să corectez nimic (nici nu aş putea avea cum), dar, la rîndul meu îmi arog dreptul de a refuza „excentricităţile” unei comunităţi străine şi de a mă raporta la propriile orgolii în faţa unora de altă naţionalitate. Rîdem noi rîdem de faptul că zicem prin manuale pentru şcolari că istoric vorbind am fost oropsiţi de turci, ruşi, popoare „barbare” şi alte clişee naţionaliste (în fapt scuze pentru înapoiere), însă şi la catalani-spanioli îmi pare a fi ceva similar, în esenţă, pentru înverşunarea lor.
@Laura: aşasar putem fi la fel de naţionalişti! Din punctul meu de vedere, atît în cazul românesc, cît şi în cel spaniol sau catalan, apetenţele pentru un astfel de delir uşor şovinist nu trebuie să ajungă în spaţiul academic, cosmetizate în diverse „forme artistice”.
@Haza. Eh, universul academic e ca un epicentru cu potential de magnetism spre care se adună, instituindu-se legitim sau nu, valorile unui atare spaţiu cultural. Teoretic e un orizont de obiectivizare, dar, practic, e u unul de globalizare a unor obsesii, a unor convingeri „intime” ale unor indivizi sau ale unor popoare. Dacă e damnabil?! La prima vedere aşa ar fi, însă gîndeşte-te că aşa s-au născut ideile care au descins prin intemperii temporale, ideologice, politice, istorice, geografice.