Etichete
De două săptămîni şi mai bine încerc să mă învăţ să mă înstrăinez de mine: să-mi uit limba, să-mi schimb obiceiurile, să-mi dezorientez dominantele, să mă simplific, să mă oblig în fel şi chip – cu alte cuvinte, un şir lung de inutilităţi. Bineînţeles că din toate acestea nu am reuşit nimic, pentru că, de cînd am ajuns în Lleida, nu mai reuşesc să simt nimic în afara frustrărilor lingvistice şi de orientare în spaţiu şi lume. Am devenit ternă şi domestică, precară şi limitată, neputincioasă şi tristă. Mă simt ca la 100 de metri sub pămînt, încercînd să sap cu mîinile goale şi să scriu cu unghiile pe firide uscate de gînduri.
Timpul se scurge sub formă de picături chinezeşti diforme. Nu am chef de nimeni şi de nimic, rostul unei zile se măsoară în cantitatea semnalului wireless pe care reuşesc să îl recepţionez ad-hoc din sufragerie şi în momentele în care mă consolez cu fuga în cărţile lui Herman Hesse care îmi mai dau iluzia existenţei unei lumi a ideilor spre care mi-aş putea lua şi eu un bilet de călătorie spre Sine, numai dus.
Bucuriile sînt toate volatile şi eterice, şi se măsoară în procente de alcool, nicotină, cuvinte-pixeli, fantezii, amintiri, supralicitări. În rest fug. Fug mult. Stau închisă în casă şi ies în momentele privilegiate pe balcon să privesc de la o distanţă de patru nivele. Aceeşi problemă de distanţă mă urmăreşte peste tot în relaţiile cu oamenii, cu locurile şi cu tot ce reprezintă viaţă reală.
Nu m-am considerat vreodată deşteaptă sau inteligentă, nici măcar n-am pretins că aş ştii ceva despre orice. Dar acum învăţ să mă simt oligofrenă. Să simt pînă la epuizare neputinţa de exprimare şi să nu găsesc nici o oglindă, decît claxoanele maşinilor de pe centură sau fluierăturile negrilor. Pentru religia mea nu găsec nici o biserică, pentru sufletul meu nu găsesc nici un adăpost. Ideile mele nu contează decît pentru mine şi nu semnifică decît perpetua înstrăinare, de oricine şi orice. Cît mai adînc şi cît mai definitiv.
Acum mă odihnesc şi nu ştiu încotro trebuie să mai sap, dacă în sus sau în jos. Dar în jos îmi pare mai firesc şi mai potrivit naturii mele. Un ochi de baltă care să mă reflecte oi găsi şi prin mlaştinile din mine.
Later edit. Un prieten bun mi-a spus că după simptomele descrise aici mă suspectează mai mult de autism decît de oligofrenie. Eu i-am spus că, pesemne, sufăr de amîndouă în egală măsură, şi că e vorba de o carenţă de detalii în ceea ce priveşte descrierea manifestărilor oligofreniei. Aşa că, aduc nişte completări în acest sens, precizînd că performanţele mele intelectuale se reduc la cuvinte înţelese în catalană pe oră. Dacă depăşesc 20, atunci îmi zic că poate merit şi o îngheţată, drept recompensă. Aaaa… la cuvinte vorbite, cea mai mare reuşită a fost o construcţie analafabetă subiect-predicat. Pentru asta mi-am luat chiar o bluză. Din perspectiva aceasta conţinutul curusurilor devine nesemnificativ, pentru că îmi lipsesc instrumentele de decriptare. Dar, mă consolez cu zîmbetul tîmp, de care mi se face silă şi de aici şi dezgustul de mine. Mai departe, din dezgustul ăsta de mine vine delăsarea, recluziunea şi de aici autismul. În fapt, oligofrenia şi autismul sînt la mine într-o relaţie de cauzalitate biunivocă, sau altfel zis într-o simbioză perfectă. Q.e.d.?
CAP PROBLEMA, Si?:))
Horia Patapievici: Vi se pare ca lumea are un sens sau nu?
Octavian Paler: Are un sens daca nu-l cauti; daca-l cauti esti pierdut.
Asa ca… ia-o in sus.