Etichete

, , , , ,

De 11 septembrie, ziua Catalunyei, tună şi fulgeră. O să spele tot: oameni, steaguri, artificii, doze de bere, urme de marijuana şi coca, spirite mahmure, tineri ingnoranţi şi lumina de-amiază. Lucru bine-potrivit în economia unui oraş care te trezeşte în fiecare dimineaţă cu un miros de-a dreptul pestilenţial de gunoi ori de căcat, sau cel mai probabil de-amîndouă, care-ţi umple plămînii mai ceva ca fumul de ţigară. Mi-am dat seama că nu e lucru întîmplător sau rezultat din neglijenţa autorităţilor locale, ci face parte dintr-un program demarat de cercetătorii spanioli pentru reducerea gabaritului pe cap de locuitor în Catalunya. Lucru într-adevăr foarte necesar, dacă priveşti întîmplător în zarea autohtonă, însă subtil, pentru că nu-mi dădeam eu seama de ce nu-mi arde mie nici de masă, nici de socializare, nici de destrăbălare, nici de plimbare. E o formă de scădere a masei corpolare prin tăierea apetitului de orice fel. Pesemne că te face la psihic, te face să pierzi kilograme.

Şi apropos, mirosul de gunoi e pretutindeni. Îl păstrează negrii care străjuiesc străzile vechi ale oraşului şi intrarea la Seu Vella între cutele hainelor nespălate, printre punguţele cu praf alb, îl păstrează barurile strîmte în murdăria lor şi camerele care în loc să se aerisească, se împut.

Urmînd o linie hermeneutică a fenomenului, mă simt ca într-un coş de gunoi, printre gunoaie, mîncînd gunoi, respirînd gunoi… Mi-e cam greaţă, vă daţi seama, da’ aştept să-mi treacă, pentru că mi-am cumpărat pentru cameră spray odorizant, să încerc să înec totul într-o briză proaspătă a unui gînd că atunci cînd totul se va termina voi fi gunoieră profesionistă şi nu voi mai simţi decît parfumurile din esenţele mele preferate.