Etichete

, , , ,

Nu mi-a stat niciodată în fire să-mi găsesc rostul (sau măcar încîntarea) în saltul într-un picior, sau în cercetarea paharelor de partea lor plină, nici să mă uit după cozi lungi, ispititor terminate în covrigi. Începuturile însă, sînt pline de adrenalina săriturii într-un gol de suflet sau, altfel spus, a mersului pe jos, în pustiul fiinţei, fără apa entuzismului sau încrederii la purtător. 

Primera vista

Aşa că, experienţa numită LLeida sau Llerida… sau Ilerda (cum i-au zis părinţii ei spirituali) se desfăşoară pentru mine, deocamdată, cu lentoarea şi în spiritul lîncezelilor mahmurelilor de dimineaţă. Lleida sembla (pare) paşnică şi la prima şi la o a doua vedere (despre o a treia, încă nu pot să mă pronunţ cu pertinenţă). Nici nu te ispiteşte, nici nu te respinge şi nici nu te pierde. Doar te încurcă puţin printre străzi înguste, în suişuri şi coborîşuri şi te ademeneşte cu sompotuozitatea vetustă a două castele de piatră. Segre, aka Bahluiul local, îmi oferă sentimentul unui acasă, varianta upgraded: cei de-aici s-au gîndit să amenjeze malurile cu un spaţiu de un verde crud şi ademenitor la întins cu burta la soare şi stat cu ideile la umbra gîndurilor (e bizar faptul că nu îţi dă sentimentul unei posibile înecări ca ţiganul la mal).

Hey, tu chica guapa!

În rest, locuiesc pe centură şi mă simt bine. Pe şoferii de tir care mă claxonează cînd aştept la semafor nu-i iau în seamă, am înţeles că „centura” LLeidei e (totuşi!) pe undeva prin Zona Alta. Înainte să mă mut la reşedinţa dinspre marginea oraşului (care îmi oferă o cameră de două ori mai mare decît cea de acasă, plus balcon şi vedere peiptişă la castelul Gardeny ;;) ) mi-am găsit şi raţiunile rasismului din pricina negrilor aciuaţi fără casă, fără masă, doar cu coca la purtător, care îmi dau seama că n-aveau bani să-şi mai întreţină şi alte pofte.

By the way, un italian mi-as pus că nu arăt a româncă, un marocan mi-a dat reducere părîndu-i-se că aş fi „de-a lui”. Din aceeaşi serie de succesuri ar mai fi şi obţinerea parolelor pentru sala de net de aici. Şi au mai fost cîteva, dar vreau să-mi mai torn cenuşă în cap şi cu altceva.

No ni ha oragasmus

Deocmadată mă integrez cu desăvîrşire în statutul de bebe care învaţă să vorbească. Cu două cuvinte pe spaniolă, unul în catalană, nişte sunete în română şi încă vreo cinci cuvinte în engleză ajung la un nivel impresionant de adînc de conversaţie după cum vă puteţi închipui. Cred că mai mult de neputinţa asta mă simt mai epuizată decît de mersul pe jos sau de cele şase cursuri de catalană pe zi, plus alte ativităţi „recreative”.

În plus, nici nu mă simt deloc student orgasmus, ci parcă aş fi la mînăstire întrucît nu mi-am găsit pe nimeni demn cu care să-mi raţiunea viciilor. Neputinţa limbii de care vorbeam mai sus cred că e una dintre pricini, căci chiar nu m-am ferit de socializare. Nu că oamenii n-ar fi ok, dar limbile nu sînt tocmai ok pentru că se încîlcesc în gurile fiecăruia în parte şi nu în ale altora şi nici n-au ca rod vorbe care să depăşească răspunsul la cele cinci întrebări pe care ştie să le pună orice jurnalist versat: cine?, ce?, cînd?, unde?, de ce?.

Pe scurt, pînă acum, realităţile de-aici le descopăr cu obiectivitate şi detaşare şi aştept şi mă aştept totuşi să ajung să ştiu să caut covrigii de-una singură prin Llleida şi mai apoi să mă mai şi descurc să îi cer.