Viaţa în jurul catedrei (III)

Scenariu paideic pentru o sintaxă afectivă a cunoaşterii

Pentru mine cunoaşterea nu ar fi existat fără anumiţi oameni. Sînt convinsă că aş fi rămas în ignoranţă în lipsa unor întîlniri providenţiale care să mă prindă într-un scenariu paideic. Fără limbajul afectiv din preajmă care mi-a ordonat priorităţile nu mi-aş fi descoperit vreo propensiune latentă şi nu mi-aş fi probat nici o potenţialitate. Nu, nu cred că am vocaţia cunoaşterii în sine, ci prin alţii. Nicicînd nu m-aş apuca de una singură de „cercetat” şi de scormonit prin problematicile lumii, strict pentru mine. Dacă „miza” cunoaşterii nu prespune împărtăşirea întru o alteritate, atunci ea nu-mi devine morcov. Nemotivate afectiv, resursele mele cognitive nu se activează în nici un fel. Nici memoria în sine nu are o mecanică prea bună, aşa că nu mă ajută să stochez date şi nici procesorul motivaţional nu merge nealimentat pentru a procesa informaţiile de capul lui şi de unul singur. Aşadar, pentru mine cunoaşterea nu e nicidecum o stare la rece, ci un proces la cald. În lipsa oamenilor care să mă captiveze cu sistemul lor de-a gîndi şi cu modul lor de-a fi îmi petrec zilele într-un gol de fiinţă în care nu-mi arde de nimic (v-am mai spus că funcţionez pe principiul lui întru). Sarcinile-de-îndeplinit devin o povară fără de semăn în lipsa unui cineva la care să le raportez şi cui să-i dedic rodul muncii mele. Nu mă refer aici la destinatarul de drept al unor sarcini de lucru care presupun un demers de cunoaştere, ci la acei indivizi semnificativi care îmi reprezintă audienţa privată şi care prin faptul că sînt îmi dau încredere şi putere să fiu (da, ei sînt acei oameni perfecţi de care vă spuneam şi care mă salvează de mine). Însoţită de o prezenţă imaginară care-mi suflă în pînzele voinţei sînt mereu liberă să călătoresc prin orice domenii şi să trăiesc bucuria îmbogăţirii cu fel de fel de informaţii. Neînsoţită, sînt ca o navă părăsită care pluteşte, fără rost, în derivă, aşteptînd scufundarea iminentă în sine şi-n marea de informaţii care nu-şi dezvăluie pentru mine sensul.

Nu spun, am avut momente de teribilism în care mi-am strigat independenţa şi lipsa nevoii de cei semnificativi mie. Orgolii infantile care s-au spulberat cu fiecare probare a neputinţei de a fi doar pentru sine, chiar şi în cunoaştere. Ştiu că fără o sintaxă afectivă adecvată cunoaşterea nu reprezintă pentru mine decît un şir de date imposibil de metabolizat. În aceste condiţii, rămîn un organism subnutrit care deşi are posibilităţi infinite de a se alimenta, nu are şi forţa necesară. Cunoaşterea prin alţii mi-e ca un cordon ombilical care mă leagă de lume indirect, printr-o conexiune intermediară. Altfel, încetez să mai fiu cineva.  Şi realitatea asta mi-e cea mai de preţ cunoaştere.

 

Vorbe de duh (III)

Vina, bat-o vina

Unii, oricît ar încerca, nu se pot exonera de vină. De vina care îi urmăreşte parcă dinadins ca să le acapareze şi să le epuizeze sinele, amintindu-le de fiecare dată cînd ceva nu merge în existenţa lor, cînd au eşuat şi cînd suferă, că ei sînt de vină. Pentru aceşti indivizi vina nu poate fi externalizată. Va rămîne în ei ca morb al urii de sine, al dezgustului de viaţă şi al autodistrugerii.

 

Cînd memorabilă e doar umilinţa

Oameni şi ne-oameni

Sînt oameni cărora le-au fost destinate dintotdeauna complimentele, laudele, aprecierile, măgulirile şi unii care s-au ales mereu numai cu observaţii, mustrări, injurii, reproşuri. Nici nu e de mirare că primii sînt cei care, deşi nu-i întrec pe cei din cealaltă categorie în privinţa calităţilor fizice sau intelectuale, trec răzbătător prin lume, dominîndu-şi vecinătăţile, doar cerînd ce-şi doresc cu o bătaie mofturoasă din picior. Cei educaţi că sînt cei mai buni, ce mai frumoşi, cei mai deştepţi îşi permit mereu să facă nazuri fel de fel, să impună pretenţii şi condiţii celor din jur. Sînt cei ce apelează la şantaj sentimental şi la frecare ca mijloc pentru a obţine ce-şi doresc. Şi obţin. Pe lîngă ceea ce-şi doresc şi calificarea de „excepţionali”, „minunaţi” sau „talentaţi”.  Uneori De cele mai multe ori fără a face nimic. Chiar sînt invitaţi ca şi cum ar fi nişte oaspeţi de seamă la „pupitrul” unei slujbe bănoase sau în preajma vreunui om minunat. Acolo sînt alintaţi, îngrijiţi să le fie cald şi bine, recompensaţi pentru orice nimic şi glorificaţi doar pentru că sînt. Spre deosebire de aceştia, cei învăţaţi să suporte umilinţe, să  fie certaţi şi perdăfuiţi aproape cu orice prilej, nu cer niciodată nimic. Acceptă orice slujbă de mizerie, stau în preajma unor indivizi a căror companie nu-i încîntă defel, doar pentru că se gîndesc că ceva mai bun nu li se cuvinte întrucît nu au făcut niciodată nimic memorabil. Mai mult, lor le rămîne doar să tînjească după ce şi-au dorit să aibă, dar le-a revenit celor care au cerut. De obicei sînt lăsaţi cu ochii în soare asemenea unor animale cărora li s-a închis uşa de la intrare în nas şi ei au trebuit să rămînă pe preş. Iar cînd, surpinzător!, neaşteptat!, incredibil!, la capătul unui travaliu li se împlineşte o dorinţă cît de nesemnificativă, se simt nedemni de o asemenea favoare a destinului şi exultă de parcă ar fi primit în dar luna de pe cer. Sătui de a se avea numai pe sine şi nimic altceva, îşi asumă să fie ei cei care îi caută pe cei dragi, care se preocupă, cărora le pasă, care le preiau grijile ca şi cum ar fi ale lor, fără a aştepta în schimb măcar vreo mîngîiere şi bucurîndu-se de orice „os”, chiar dacă e aruncat cu dispreţ din prag.

Mergînd pe stradă, îi veţi distinge uşor pe unii de ceilalţi. Cei obişnuiţi cu laudele şi mîngîierile vor fi cei mai şterşi, dar însoţiţi, senini, optimişti şi surîzători. Cei supuşi mustrărilor vor fi stridenţi ca apariţie, poate chiar excentrici, mereu singuri, cu sarcasmul şi ura întipărite pe chip.  Primii vor apărea prietenoşi şi calzi, cei de pe urmă răi, distanţi şi aroganţi. Nici nu ar putea fi altfel cei învăţaţi dintotdeauna cu ocara. Ei vor căuta mereu, paradoxal, să atragă numai oprobriul şi dispreţul celorlalţi, fiindcă neprimind niciînd vreo vorbă de bine, au fost nevoiţi să uite de nevoia de căldură şi apreciere din inima lor. Unii îi numesc masochişti.

 

Ssst… îmi ascult audienţa privată

„Dacă ura celorlaţi – covîrşitoare uneori -, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase, este pentru că există cîţiva oameni pe care îi iubim pînă la capăt.” (G. Liiceanu, Declaraţie de iubire)

Am întîlnit şi oameni perfecţi. În care nu era nimic precar. În fiinţa cărora defectele erau pete de culoare care-i făceau nu hidoşi şi repugnaibili, ci fermecători şi seducători. Care, orice ar fi zis şi ar fi făcut era minunat. În faţa cărora spiritul critic n-a putut decît să lase neputincios garda jos. În fiinţa cărora toate abjecţiile, toate minciunile, toate căderile n-au însemnat nicicînd o ameninţare de a le clătina statuia din edificiul meu afectiv. Sînt cei cu care nu am apucat niciodată să „stau de vorbă” îndeajuns sau să petrec timp destul. Sînt cei care m-au făcut să nu îmi pară atît de rău că sînt, încît să decid că viaţa mea chiar nu are nici un sens (cît timp se găseau ei în ea nici nu aveam cum!). Sînt cei de care m-am lăsat luată simbolic de mînă şi condusă pe acoperişul lumii. Sînt acei cu adevărat neînlocuibili din inima mea, indiferent ce aş face sau ce ar face, unde aş fi sau unde ar fi, ce aş deveni sau ce ar deveni. Sînt aceia care au contat mai mult decît propriile neputinţe sau determinări. Aceia care m-au apărat şi m-au salvat de mine. Acei în prezenţa cărora şi gravitatea şi rîsul nu avut avut niciodată nimic derizoriu. Pentru care aş fi vrut să pot face ceva care să le lumineze destinul. Sînt cei care nu aveau cum să mă dezamăgească, chiar dacă au făcut-o. Aceia pentru care nici un efort nu a fost vreodată un sacrificiu, ci doar o bucurie inegalabilă de-a le fi fost alături. Nu ştiu dacă i-am iubit fiindcă erau perfecţi, sau erau perfecţi fiindcă i-am iubit. Nu contează decît faptul că pentru mine au fost şi sînt perfecţi şi astfel mi-au oferit şi mie sentimentul de-a fi perfectă, iubindu-i.

P.S. La un moment dat, trebuie să înţelegi că, deşi oamenii aceştia perfecţi te părăsesc sau îi părăseşti tu pe ei (într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul, concret sau simbolic),  totuşi, rămîn cu tine şi nu trebuie să-i (re)negi.

 

Viaţa în jurul catedrei (II)

Din ce n-am trăit, dar am gîndit

Mi s-a spus mereu că sînt mai bună la vorbă decît la faptă. Că nu sînt de pe lumea asta, că ar trebui să gîndesc mai puţin şi să trăiesc mai mult. Că mi s-a spus cu drag, cu reproş, cu sarcasm, cu dispreţ, cu admiraţie sau cu invidie intrinsecă, cu empatie sau fără empatie, cert e că mi s-a zis mereu făcîndu-se apel la statutul oarecum privilegiat al celui care şi-a permis să se păstreze la distanţă de lucrurile care se întîmplă chiar lîngă el, de contingenţele (uneori) derizorii ale concretului imediat şi de condiţionările pragmatice ale acestuia fără „a se murdări pe mîini” sau „a-şi rupe spatele”.  Nu pot să spun că nu am avut bafta de a mă fi născut într-un mediu care să-mi permită să mă păstrez şi să mă rezerv pentru cultivarea activităţilor de tip intelectual. Dar nu pot să spun nici că această baftă a fost neapărat un privilegiu.

Credeţi-mă că, aşa cum unii nu reuşesc să pătrundă semnificaţia unei scrieri, să găsească şi să interpreteze mesajul unei opere de artă sau să problematizeze un fenomen din natură făcînd apel la abstractizare – şi astfel se simt neputincioşi sau sînt numiţi proşti –, aşa şi cei care nu au fost învăţaţi decît să-şi gheboşească neuronii în fel şi chip resimt tot o neputinţă echivalentă unei prostii esenţiale: netrăind unele lucruri pe pielea lor, nu reuşesc să pătrundă sensul vieţii consumate cu trupul şi cu sufletul, al rodului dobîndit cu preţul muncii fizice. Vă mărturisesc că eu i-am admirat întotdeauna pe cei care au învăţat mai întîi să trăiască şi apoi să gîndească şi pe cei care nu au aflat ce ar putea fi viaţa exclusiv din cărţi şi prelegeri, ci şi alergînd desculţi prin iarbă sau răscolind pămîntul pînă la epuizare. I-am invidiat pentru că i-am perceput ca fiind mult mai autentici şi astfel m-am simţit eu însămi o închipuită aflată într-o perfectă impostură existenţială, pe care n-o legitimează nimic să vorbească despre viaţă. Aşa am ajuns să tînjesc după trăirea în concret şi-n imediat ca experienţă esenţială a existenţei, pentru că mi-am dat seama că oricît aş citi, aş lucra şi aş studia nu o să am parte de intensitatea trăirii şi legitimitatea pe care ţi-o dau clipele de sub soare sau ploi, resimţite cu sufletul, înregistrate cu simţurile şi nu gîndite cu mintea şi mai pe urmă turnate cu sau fără iscusinţă în cofrajul cuvintelor. Ca să pot spune şi eu pe urmă „Zic pentru că am trăit!”, nu „Zic pentru că aşa am citit!”.

Într-un mod paradoxal, experienţa aproape exclusivă a şcolii m-a făcut să ajung departe şi să rămîn în acelaşi timp în urmă. Prea aproape de idei şi concepte şi  prea departe de trăiri şi senzaţii. Mi-aţi putea spune că discursul meu este ipocrit, pentru că nimeni nu m-a împiedicat să renunţ la viaţa caldă de laborator pentru cea rece sub cerul liber şi astfel măcar să încerc să-mi trăiesc teoriile. Dar vedeţi dumneavoastră, v-am avertizat de la început că s-ar putea să fiu mai bună la vorbă decît la faptă.

Voi reveni, totuşi, să vă mai împărtăşesc cîte ceva din puţinul trăit şi prea multul gîndit.  

 

Viaţa în jurul catedrei (I)

Modelul liniar al devenirii

Existenţa mea s-a împărţit mereu static, metodic şi nespectacular între mersul programatic la şcoală, studiul temeinic (nu, tocilară n-am fost), cîteva fetişuri cultivate (le puteţi spune şi  pasiuni, hobby-uri sau obsesii) şi multă visătorie auto-alimentată. Nimic palpitant, nimic care să distrugă rutina, să-mi schimbe cursul monoton al vieţii sau să mă arunce în nebunii ori rătăciri esenţiale. Ceea ce mi-au fost impulsuri afective sau emoţionale, le-am consumat sponan şi asumat, dar nicidecum nu le-am cultivat sau perpetuat, fiindcă nu m-au convins că ar putea fi mai mult decît contingenţe derizorii, care nu s-ar fi alungat de la sine dacă nu le-aş fi dat eu însămi uitării. Nici o activitate mai profană ori mai practică nu a reuşit să concureze cu prioritatea învăţării (la început impuse, apoi auto-impuse). De aceea, demersul devenirii mi-a fost oarecum liniar şi s-ar putea considera, academic. Eminamente previzibil (privind acum uşor în urmă), viaţa mea s-a organizat în jurul catedrei. Modelele mi s-au ales dintre profesori, pasiunile la fel, motivaţiile, valorile, conduitele şi multe dintre opinii  îşi au sorgintea în anume discursuri, peroraţii şi demonstraţii suţinute de la catedră, împotriva cărora spiritul meu critic a rămas neputincios şi fascinaţia, captivă. Aşa că, eforturile şi resursele mele s-au aglutinat aproape toate  întru o cît mai bună prestaţie şcoalară, munca academică devenind cu timpul pentru mine un de-la-sine-înţeles, indiferent de cum s-au schimbat etapele de şcoalizare şi de cum mi s-au dezvăluit potenţialele traiecte alternative ale devenirii.

Nimic nu a putut egala mangnetismul meu faţă de spaţiul şcolii şi faţă de nişte oameni care se leagă inextricabil de activitatea predării şi învăţării (chiar dacă am avut nemuţumirile şi neajunsurile mele în raport cu indivizi care îl populau sau cu reguli care îl normau). M-am format astfel pe un schelet delimitat şi cel mai adesea impus de un mediu care mi-a oferit repere deţinătoare de pretenţii şi standarde care dădeau peste nas şi celor mai preţioase orgolii infantile. În faţa acestui scenariu de viaţă trasat aproape de-a gata, individualitatea mea (niciodată îndeajuns de puternică, îmi reproşez eu) nu a ezitat a se plia.

Ca şi cum aş fi fost un tren care mergea ca uns pe şinele sale precis delimitate (de alţii, nu de mine însămi), nu mi-am pus niciodată altfel decît ipotetic problema că aş putea renunţa la şcoală pentru a face altceva. Nici măcar în momentul cînd traseul meu de formare academică a atins un prag la care aş fi putut intra în cîmpul muncii. Soarta mi-a oferit un prilej de prelungire a copilăriei şi de-a fi un etern învăţăcel: de-a învăţa să-i învăţ şi eu pe alţii, aşa cum am fost eu învăţată. Nimic mai măgulitor pentru un împătimit al ideilor de şcoală, de formare, de devenire, de învăţare etc.

Şi totuşi, momentele în care m-am întrebat „ce-ar fi dacă trenul meu ar derapa?” mi-au fost perpetuu prezente în minte. Aş putea să învăţ să nu mai învăţ, descoperindu-mi libertatea de a trăi? Nereuşind şi negăsind alternative cu un mai mare potenţial fascinatoriu, răspunsul pe care mi l-am dat de fiecare dată a fost „nu”.

Voi mai reveni, inevitabil, cu scrieri pe această temă.

 

Coeficientul de frecare în vid nu este nul

Dacă pisicile se gudură, oamenii de freacă. În cazul speciei noastre, indivizii adaptaţi sau în curs de adaptare cu societatea practică  „frecarea” ca pe o formă de fitness cotidian. Toată lumea se freacă de toată lumea: copiii se freacă de părinţi şi părinţii de copii, soţiile de soţi, prietenii de prieteni, iubiţii de iubiţi, studenţii de profesori, profesorii de alţi profesori ş.a. Frecarea acesta, care nu are nimic din farmecul comportamentului felin, se poate realiza indiferent de mediu şi prin orice mijloace, fizice sau nu. Asta nu se întîmplă numai atunci cînd există neapărata nevoie de acest gest pentru a se ajunge la îndeplinirea vreunui scop concret-pragmatic sau abstract-filozofic. De cele mai multe ori, indivizii se freacă preventiv, în chip de gest social şi dintr-un reflex dobîndit. Nu e musai să obţină ceea ce şi-au propus, în fond nici nu contează dacă au vizat sau nu o finalitate, ce anume au obţinut şi dacă au obţinut. Esenţial e că ceilalţi se vor simţi măguliţi de atenţia acordată şi vor înregistra comportamentul în zona semnificaţiei atribuită celui care a „executat” frecarea. Astfel vor deveni indivizi vizibili şi cu statut social.

Această frecare preponderent ostentativă a noastră de ceilalţi, de obicei nu ne produce vreo plăcere şi cu atît mai puţin vreun orgasm. Dar aşa ne-am obişnuit sau ni s-a impus să ne obişnuim. Nici măcar siguri asupra eficienţei „metodei” frecării nu sîntem, dar aşa am văzut la alţii şi, prin efectul de mimetism am preluat obiceiul ca pe un „must do”. Nu-i de mirare că de la atîta frecare, jegul a devenit o boală mai răspîndită decît gripa.

 

Cum să-ţi faci orgoliu cioplit

Vine o vreme cînd trebuie să ne gonflăm orgoliul. Cînd trebuie să ne confecţionăm de unii singuri calităţi pentru a ne apăra de insidia celor care ne caută nod în papură şi-n lucurile care sînt rod al rostului nostru. Cînd trebuie să învăţăm să ne suim noi înşine pe piedestalul pe care nu ne-a cocoţat cinstea nici unui hazard şi nici cea a vreunui merit excepţional. E momentul cînd, sub presiunea celor din jur, ne îngropăm nemulţumirea de sine în spovedanii adresate unei singure alterităţi faţă de care nu putem şi nu vrem să ne prefacem a fi altfel decît am rămas pe dinlăuntru. Aceste clipe de slăbiciune, singurele momente de sinceritate cu noi înşine, devin însă, cu timpul, nemaipomenit de rare, pînă cînd ajung, şi ele, să se piardă.

Ne înfruptăm astfel, zi de zi, cu o cinste meritată în raport cu necinstea celorlalţi şi nemeritată în raport cu standardele noastre, ca nişte oameni care şi-au luat cu bună-ştiinţă în răspăr credinţa. Devenim ofensivi, dezvoltînd din orice suspiciune de adversitate adevărate pretexte pentru bătălii închipuite şi antipatii construite. De teamă să nu sfîrşim striviţi sub orgoliile celorlalţi, noi, cei cu armura cusută cu aţă albă, atacăm primii, cu un avînt don quijotesc care nu reuşeşte nicidecum să schimbe lumea, ci doar să ne mutileze pe viaţă.

Asta pentru că, oamenilor care-şi ţes orgoliul din fire de mătase şi se înfăşoară în el ca într-un cocon, li-e sortită dezvelirea inevitabilă chiar în momentul întîlnirii cu săgeţile otrăvite ale celorlaţi, care le pătrund pînă adînc în inimă şi-i răpun pe loc. Căci, în fond şi pe fond, orgoliul lor nu era decît o mască pentru timiditate, iar răutatea un scut pentru fragilitate. În lipsa acestora sînt nişte făpturi care aşteaptă deznădăjduite aprecierea şi duioşia celorlalţi, cu toate că ştiu că vor primi doar nepăsarea unor orgolii autentice.

 

Lecţia despre cerc

: Scrisoare

Mai ştii cercul acela pe care mi l-ai desenat? Tot mă chinui să încap în el. Îmi întind muşchii voinţei, îmi sfidez împotrivirea oaselor şi-mi ignor durerea din articulaţii. Cîndva sper că voi reuşi să-ţi împlinesc aşteptările. Aşa-mi construiesc zi de zi rostul, încercînd să nu te dezamăgesc, închinîndu-mă cercului şi cerîndu-i iertare cercului cînd mi se pare că i-am strîmbat conturul cu o gimnastică schizoidă.

[...]

Să ştii că, şi atunci cînd greşesc, greşesc tot fiindcă nu vreau să strîmb cercul… fiindcă ştii tu?… cercul acela e viaţa mea şi viaţa mea e încercarea mea de-a încăpea în el…

[...]

P.S. Mă sperie momentele cînd nu mai cred în cerc, parcă nu-mi mai încap în fire şi nu-mi mai găsesc loc în lume. Nu că ar fi vreun loc în lume pentru mine, dar locul meu e în cercul acela desenat de tine şi măcar pe acela sper că nu mi-l poate lua nimeni. Nici măcar tu.

 

Drama bateriei descărcate definitiv

Mi-a murit bateria la laptop. Pricina? Am lăsat-o să se descarce dincolo de pragul avertizării cu triunghi galben. Nici că a mai vrut pe urmă să se încarce. Touşi, laptopul meu, ticălosul, mă minţea: „Your battery is able to charge normally, however it’s reaching the end of it’s usable life”.

Mi-am dat seama că aşa se petrece şi cu oamenii. Se consumă pînă nu mai rămîne nimic din ei, ignorînd semnalele de avertizare ale organismului care le transmite că nu ar mai trebui să mai îndure uzura fizică şi morală. Degeaba apoi aud de la alţii că, negreşit, încă îşi mai pot reveni şi o vreme vor mai putea servi nevoilor celorlalţi. Vor mai avea nişte spasme de vitalitate, apoi se vor bloca fix în faza de „bootare” şi vor deveni doar nişte deşeuri neecologice. În fond oamenii, ca şi bateriile sînt nişte consumabile. Evident, înlocuibile cînd nu mai folosesc nimănui la nimic.