E un caz de beţie de a nu fi nimic, iar voinţa e o găleată în curtea unei gospodării răsturnată în trecere cu un gest nepăsător de picior.”  (F. Pessoa, Cartea Neliniştirii)

Now the solitudes vary, they go from nothing to loud. If you’re buying lonely, pick the one with the crowd. (Leonard Cohen)

Evoluția în formă, din inima unui fond e o mutație genetică periculoasă. În cazul metamorfozei manierii de a-ți trăi singurătatea probabil că e una dintre cele mai perverse formule de-a te deda unor praxisuri mai comode, care traduc eroarea de auto-servire de care vorbesc psihologii. Dacă omul singur e prin excelență singuratic (sic!), retras, închis în sine, abstras din contingent și supărat de vecinătatea altora ca de-o lumină prea puternică dimineața, omul singur „pervertit” e cel care își ostoiește teama de întuneric în preajma celorlalți. Nu, nu că s-ar transmite ceva din lumina exuberanței lor asupra lui și s-ar contamina de vreun prea-plin ori de uitarea în poala vreunei frivolități, dar așa evită gîndul. Așa evită vacuitatea, hăul depresiei și dorul de-a pleca în căutarea geamănului și-a-l smulge din cercul lui desenat pe nisip pentru a-l aduce lîngă tine. Așa uită că a cunoscut alteritatea trecînd prin mijlocul vieții lui numai ca să trăiască acum, înmiit, părăsirea. Așa, nu mai simte singurătatea ca un cui în cervice. Așa, rătăcit printre alții și din ce în ce mai înstrăinat de sine, spulberat într-o infinitate de euri neindetificabile cu sinele autentic, își diluează suferința în măști ale epuizării. Și în tot acest timp, ca un discipol conștiincios, repetă lecția de viață a maestrului: Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul.

Nu cred în necesitatea împlinirii în iubire, în manifestările ei ultime, în negocierea sensurilor, în compromisuri. Cred în aşteptarea definitivă a dragostei într-o gară mereu pustie a sufletului tău prin care se perindă numai marfare. Şi, mai presus de toate, cred că iubirile acestea nefericite sînt cele mai fericite dintre toate, fiindcă momentele lor de împlinire nu se pot măsura nici măcar cu viteza gîndului.

Orice ieşire în public, orice “angajare” te mutiliează. Tot ceea ce e spus răspicat, tot ceea ce e reacţie la un “lucru strigător la cer” termină prin a te fixa în grimasa antipatică a indignării. După cîteva ieşiri la rampă porţi deja o mască, una care te precedă apoi în orice împrejurare publică. Va fi prea tîrziu să mai sugerezi că ai, ca toţi oamenii, mai multe feţe şi că lumina trece diferit prin densităţile diferite ale fiinţei tale. (G. Liiceanu, Întîlnire cu un necunoscut)

Poate de asta n-am mai scris demult, deşi aş avea atîta nevoie să vin în urma celorlalţi şi să corectez ce mi-au scris greşit pe ecusonul eului meu public.

Tăcerea asta a ta este ademenitoare ca o zînă şi nesatisfăcătoare ca o păpuşă gonflabilă. Ţi-e însoţitoarea canibală în care îţi înăbuşă fiinţa plurală, pornirile şi dorinţele. Dar tu nu cauţi plăcerea şi cu atît mai puţin vreun crîmpei de fericire. Îţi convine să te simţi pierdut în ea ca pe-un drum la îndemînă pe care ţi l-ai ales dintr-un infinit de posibilităţi, închis. E aşa de strîmtă tăcerea asta a ta, n-ai spune că a încăput tot lungul şir de pasiuni eşuate în ea.  Tot ce te interesează e că ai loc destul să-ţi pierzi minţile cu ea şi-n ea. Singura convenţie, necesară şi suficientă e să nu scapi vreodată vreun cuvînt. Fiindcă cuvintele destramă vraja şi divulgă secretul: că ea, tăcerea, a fost singura de pe lume care a fost mereu numai a ta.

Pînă astăzi, o zi pătată cu zapădă, care a împroşcat străzile cu glod, şi a prefăcut mai degrabă decît de obicei ziua în noapte, cînd am zărit un cerşetor care căuta prin gunoaie să-şi facă un buchet de flori. Alegea cu grijă firele de crizanteme, dădea la o parte florile ofilite şi căuta să le strîngă cît mai potrivit într-un mănunchi de frumuseţe viu colorată. Mai pe urmă, cînd cerşetorul meu va fi plecat cu tot cu veselia buchetului său, un angajat al Salubris mătura înjurînd petalele care s-au scuturat, laolată cu nişte coji de cartofi şi doze de bere. N-am avut cum să nu mă întreb, noician, „Cum pătrunde spiritul în lume?”.

P.S. Şi cînd mă gîndesc cîte lucruri frumoase obişnuim să dăm, cu prea puţine regrete, la ghenă…

Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist. (O. Paler)

După ce vei fi acceptat falimentul afectiv, poţi să reîncepi să trăieşti. După ce vei fi reuşit să cobori icoanele idolilor de pe pereţi fără ură şi fără mînie, după ce vei fi acceptat căderea din mirajul idealului în incertitudinea lui “aici şi acum”, după ce vei întoarce din nou oglinda dinspre ceilalţi spre tine, vei începe din nou să-ţi aparţii. Vei scoate adevărul sinelui la iveală, ca pe o batistă curată care să şteargă sudoarea efortului de-a fi oricine altcineva, numai tu însuţi nu. Te vei accepta răsfrînt în privirile altora cu etichetele lor cu tot, fără frică, fără angoasă şi fără a te mai sfărîma fără rost şi fără discernămînt. Vei înţelege că puterea nu stă în schimbarea şi traficarea identităţii proprii doar de dragul şi din moftul cuiva, ci în asumarea eului-aşa-cum-este şi implicarea lui în construcţia unei identităţi sociale rezonabile.

Împăcat cu perspectiva singurătăţii, vei deveni mai sociabil, mai deschis, mai autentic, mai pragmatic. Centrul universului tău se va muta de pe celălalt semnificativ şi de pe sarcina de-ai face mereu pe plac, pe tine şi pe relaţiile şi oamenii din jur şi pe preluarea sinelui în proiectul devenirii confortabile. Împrăştiat şi distrus mai înainte de un şir coerent de dezamăgiri, vei începe să te reconstruieşti ca un puzzle din lucruri aparent nesemnificative sau pe care le priveai drept derizorii, obsedat fiind de comparaţia cu un chip despre un altul pe care ţi l-ai copilit cu închipuiri, iluzii şi speranţe. Vei începe să vezi  tot ceea ce înainte respingeai, dintr-un soi de devotament bolnăvicios faţă de alteritate. Vei deveni egoist, ştiind că altruismul şi-a pierdut obiectul care l-a hrănit cu o otravă dulce prea multă vreme. Asta nu înseamnă că dispreţuieşti, ci că ţi-ai asumat altă formă de a iubi, la pachet cu paleta ei de porniri ciudate. După, cum spuneam, vei reîncepe să-ţi aparţii. Însă numai pe jumătate. Fiindcă jumătate din ecoul tău s-a pierdut în urmă.

***

Acestea fiind spuse, revin din nevoia egoistă de a scrie şi cu speranţa că-mi veţi saluta revenirea la năzuinţa de-a fi ”citită” de după perdeaua cuvintelor.