„Mă, să n-o spui nimănui, dar îmi place viaţa!”
(E. Cioran)
Sînt întîmplări care nasc gînduri. Pe urmă sînt gîndurile care îşi cer dreptul la cuvînt. Şi mai pe urmă sînt cuvintele autonome care supun legitim interioritatea exteriorităţii. Aşa se naşte tabloul postmodern al culmilor cu văi adînci şi înălţimi copleşitoare care se suprapun în palimpsest.
Se poate ca, pe culmile tribulaţiilor mele să fiu un eu ca un coborîş, o prăbuşire sau o înălţare fără de seamăn sub autocraţia cuvîntului liber, libertin, eliberator…
Despre mine aş fi vrut să scriu, poate, despre tine sau despre un alt fel de eu. Sau aş fi vrut să scriu despre oameni şi locuri, despre întîmplări cu fior şi cu tîlc. Însă. dacă nu voi fi reuşit să scriu decît tot despre mine, poate şirul meu prodigios de impulsuri narcisistice şi exhibiţioniste n-o să vă repugne.
* Disclaimer
Blogul de faţă este expresia parţial ficţionalizată a unui act intrapersonal şi cathartic de comunicare şi nu are calitatea unui mijloc de comunicare de masă, profesional ori academic, care să exprime identitatea publică a eului meu social.
Cu alte cuvinte, orice asemănare a personajelor scrierilor mele cu cele din reprezentările dumneavoastră mentale sînt, contingent, de o similaritate improbabilă cu realitatea.
18 aprilie 2009 at 12:17 am
Nu scriem, inevitabil, despre noi, chiar si atunci cand scriem despre altii?