Eşti jucătorul care nu riscă niciodată nici o mişcare. Mutările tale sînt previzibile. Alegi să sari calul atît cît să nu cazi într-o gaură neagră şi te-afunzi în golul tău alb de fiinţă, atît cît să-ţi neantizezi orice posibilitate de-a avansa pe tabla asta pestriţă a vieţii. Pentru că tu ţi-ai dori totul alb sau totul negru, refuzînd să-ţi construieşti un demers existenţial intuituv, surprinzător şi îndrăzneţ. Te menţii fidel unor strategii prăfuite, pe care le ştii ca fiind expirate şi inoperante. Alegi să fii looserul.  Ţi-e o teamă perpetuă de a a schimba tehnica, de a aplica o altă optică modului tău de-a manevra pionii existenţiali. Cînd ar trebui să înaintezi cu regina, tu scoţi la mezat regele. Eşti perfect conştient că operezi acele mutări care te vor face să primeşti negreşit şah-mat, dar continui. La fel. La fiecare joc. Progresul tău sarcastic e că mereu îţi rămîne pe tablă turnul. Ăla de fildeş. În care te închizi pentru a-ţi sărbători eşecurile. Eventual nici nu mai aştepţi finalul – te ridici de la masa vieţii şi te-apuci să-ţi faci chip cioplit din piese colorate şi împrăştiate. E şi puzzle-ul tot un joc. Numai că drept concurent nu te ai decît pe tine. Măcar aşa te aşezi la masă cu acea conştiinţă limpede a faptului că nu ai decît de pierdut. Poza pe care încerci să o construieşti e hidoasă – prea lesne i se cunosc petele şi îmbinările.